Foto: Cârlibaba, județul Suceava/ arhiva foto a autorului
Pentru a învăța limba română, era nevoie de o femeie. Am înțeles asta când m-am întâlnit cu soția mea. Mă consideram deja un bun vorbitor a limbii voastre - am învățat la muncă, în sat, în cârciumă cu băieții, dar atunci pe loc am constatat că vocabularul meu era rudimentar, nu puteam să spun nimic de valoare, nimic din ce simțeam, neputincios căutam cuvinte cu culoare. De atunci, învățarea limbii române devenea urgentă și iluminată de un farmec nou. În scurt timp, apărea și nevoia. Cât de vast este vocabularul unei limbi îți dai seama abia când te ceartă femeia ta și tu rămâi mut la atâta creativitate și bogăție de exprimare, era clar – cu limba română mai am de lucru.
Folosind limba română, eram departe de a fi perfecționist, puneam în aplicare cuvinte pe care abia le învățasem, pe care nu le înțelegeam încă perfect, sau pe care nu le puteam pronunța corect – așa de dornic eram să mă exprim în limba voastră, încât asta avea ca efect diverse accidente. Odată, în restaurantul nostru, a fost o petrecere de Ziua Îndrăgostiților. La o masă s-au așezat doi polițiști, iar intenția mea era să-i întreb dacă le place atmosfera, dar am amestecat „place" cu „plecat". M-au privit ciudat și au plecat - nu înțelegeam ce era atât de amuzant, că râdea toată sala. După o altă greșeală, lucrurile ușoare se numesc în familia noastră „floare în ureche”, pentru că am reprodus greșit o vorbă pe care am auzit-o – „floare la ureche”.
Dar cea mai mare greșeală am făcut-o tot cu soția. Când lucram cu o echipă de băieți la renovarea Cabanei de pe Stâncă, îi auzeam vorbind mereu despre fete – „haita cutare”, și „haita”... urmat de nume de fete, pronunțat în ton de apreciere, cu admirație. Eu, în naivitatea mea, am ajuns la concluzia că cuvântul „haita” înseamnă fată frumoasă, poate undeva legat de un pic de îndrăzneală, dar nu aveam nici cea mai mică bănuială ce putea să urmeze când am invitat-o pe soție în oraș și dintr-un exces de romantism am rostit – „hai, haita mea, să mergem!” Care fată frumoasă nu apreciază un compliment? Nu îmi amintesc tot din cearta care a urmat decât că am un talent deosebit pentru limba română.
Învățarea unei limbi noi în sine este o călătorie într-o țară necunoscută - îți deschide o fereastră prin care privești viața altfel. Înveți ușor cuvinte care au același înțeles în orice țară, care sunt legate de un obiect clar, dar te lovești și de cuvinte în limba română pentru care, dacă vrei să le înțelegi, trebuie să pătrunzi în felul de a fi român – viteaz, viclean, cumsecade, bunda, cocina, cerdac, ie, otavă.
Multe cuvinte rămân misterioase, dar fără să le cunoști literalmente, poți să le simți; îți spun singure rostul – hămăleală, vraiște, hodoronc tronc, mișto, nasol, dar și dorul cântat în doine (dacă traduci dorul cu „missing” cumva răpești dorul de profunzimea lui). Iar alte cuvinte te încântă prin sunetul lor - abureală, aiurea, dărăpănat, vrăjeală, gagicărit, le rotești în gură ca la o degustare de vinuri. Ele nu se lasă date de gol în fața oricărui străin - sunt prea legate de pământul romanesc, ca un țap de un țăruș de oțel bătut adânc în sol.
Închei cu trei cuvinte pe care când le cunoști ca străin, poți să te consideri avansat, deja, începi să simți ce înseamnă să fii român – gospodar, haiduc și descurcăreți. Cuvinte-cheie care, și spun asta cu regret, își pierd din putere într-o lume care se schimbă în mod agresiv.
Gospodar - a durat un pic până am înțeles cuvântul, „gospodar”, „gospodărie”, „gospodină” – nu poți să fii gospodar oriunde, dar în România se poate. Are ceva de-a face cu hărnicie, curățenie, căldură, grijă, stabilitate și responsabilitate. Să fii gospodar în gospodăria ta mi se pare incomparabil mai frumos decât viața de muncitor migrant prin Europa.
Haiduc – alt cuvânt vechi care nu se aplică decât în România - nu poți să fii haiduc în câmpurile olandeze. Spune ceva de un spirit independent, neîmblânzit, și încă văd urme din spiritul ăsta în cultura românească, nu sunteți ușor de influențat. Dar văd și mult fake-haiducăreală – de a nu respecta legile. Un haiduc adevărat luptă pentru ideile lui, să se abțină de la orice pentru un ideal – dar nu e târziu, încă e loc de întors.
Descurcăreți. Am auzit des – „da, domnule, aici suntem altfel, tu cu valorile tale europene, nu funcționează aici, corupția, eh, cuvinte mari, aici ne descurcăm cum putem – suntem descurcăreți!”. Da, înțeleg, poți să fii mândru că te descurci în situații de „căcat”, dar să nu devină o obișnuință, o scuză ca să prelungești situația de „căcat”, de dragul descurcărelii.
Noi avem trei nepoate în Cârlibaba, frumoase și istețe, dacă mă gândesc la viitorul lor, în primul rând sper că vor crește într-o țară în care să aibă o bază în calitatea lor, unde să meargă la școala în siguranța că nu învață degeaba, unde cu inteligența lor și efortul propriu să poată să aibă o viață decentă. Sper pentru ele o viață acasă în România, fie gospodine, fie „haiduce”, dar dacă se poate - fără descurcăreală.
La mulți ani, România, la mulți ani, români!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
"Descurcăreț" vine de la "a descurca", inversul lui "a încurca", pare-se care vine din latinescul "incolicare".
Descurcăreț, dacă ne referim la sensul de bază, are o conotație pozitivă, deoarece descurcă ițele încurcate de alții. Evident că sensul peiorativ, sinonim cu "șmecher" a început să prevaleze în ultima vreme.
Dar pentru că autorul și-a etalat cunoștințele lingvistice autohtone taman de ziua României, să arătăm, prietenește, că nici noi nu stăm rău la vocabularul olandez, cel mai vehiculat cuvânt, când te calcă cineva pe bătătură fiind "Klootzak", în traducere liberă, un fel de sac de ouă :)
E uimitor ce mult poate învăța un străin, dacă ați scris și gândit singur cele din articol. Nici eu nu știam de „haită” cu sensul sugerat, ca termen de argou. Se pare că e un regionalism provenit din maghiară.