Patru motive pentru care politica de salarii publice e complet greșită

Creșterea salariilor în zona publică nu e doar o discuție tehnică, despre cifre, praguri de salarii și deficit bugetar. Deși partea tehnică e teribil de importantă: ministrul Muncii, Lia Olguța Vasilescu, vorbește cu imensă lejeritate despre creșterea cu 25% a “absolut tuturor salariilor” de anul viitor și pronunță cifra de 63,5 miliarde lei, cât costă acum să plătim toți angajații din sistemul public, ca și cum ar vorbi despre banii de borș. 

O mică precizare: e vorba despre aproape 30% din veniturile bugetului consolidat al acestei țări, totuși... Și, nota bene, cheltuiala asta va crește cu peste 50% în următorii trei ani și va înghiți 8% din PIB-ul României.

E, evident, o problemă tehnică. Indiferent ce se întâmplă în economie, cam 2 milioane de oameni trebuie plătiți la nivelul acesta, în fiecare lună. O cheltuială certă, față în față cu venituri nu la fel de certe. Un indiciu: în 2018 economia va crește, cel mai probabil, cu 3,3%, mult sub procentul de 5,5% pe care sunt făcute toate calculele. Nu e glumă: diferența e de 18 miliarde de lei și e nevoie de muuuuult mai puțin pentru a da peste cap întreaga țară. 

Dar, dincolo de discuția de macoreconomie, există o alta cel puțin la fel de importantă: ce fel de semnale ajung în societate când se întâmplă astfel de lucruri? Desigur, e nevoie de salarii corecte în administrație, sănătate sau educație, fără îndoială. Dar ce soi de mentalitate creează o astfel de politică, interesată exclusiv de salariile publice și complet opacă la lumea de dincolo?

• În primul rând, creează o competiție complet nesănătosă între stat și privat. Unul dintre cei mai mari exportatori din Moldova pierde constant între 10% și 20% dintre angajați: fie pleacă din țară, fie se angajează la stat. Vă puteți imagina care este costul pentru a sta într-o permanentă stare de recrutare și training?Omenește vorbind, e de înțeles: Ionuț Dumitru, președintele Consiliului Fiscal, calcula în aprilie că salariul mediu brut în administrație e aproape dublu față de cel din zona privată: 1.116 euro, față de 652 euro.

• În al doilea rând, crește costurile pentru toate companiile private. Din nou, creșterea salariilor nu e un lucru rău, în sine. Dar când productivitatea în România e la jumătate față de media UE, orice creștere de cost înseamnă pierdere de competitivitate. Și e deja o realitate: anul acesta, România a pierdut 20 de locuri în clasamanetul global, la capitolul “Salarii și productivitate”. Cu alte cuvinte, ce face azi statul român crescând salariile publice și sacrificând investițiile este că distruge, pur și simplu, viitorul. Dacă și șoselele sunt proaste, și salariile sunt mari, care este avantajul meu competitiv, ca națiune? 
  

• În al treilea rând, creează o mentalitate nesănătoasă, de non-performanță. Pentru că în spatele creșterilor de salarii nu e nicio logică de performanță, de evaluare sau vreo urmă de meritocrație, performanța e, practic, egalizată la nivelul cel mai de jos. Cultura în instituțiile publice, în școlile și spitalele din România e de minim efort și minimă rezistență. E un deserviciu enorm făcut celor (destul de mulți) care vor să-și facă bine meseria și să nu fie plătiți la grămadă. O jignire pentru profesori precum cei din Proiectul Merito. Și e păgubos pentru economia privată: în Raportul Global al Competitivității din 2017, a doua cea mai mare problemă pentru afacerile din România este ineficiența sistemului birocratic al Guvernului. Aceeași administrație care are un salariu mediu mai mare decât în Ungaria. Vă puteți imagina ca există un spor de risc și solicitare neuropsihică de 50% din salariu pentru funcționarii publici?
• În al patrulea rând, încurajează nemunca și dependența de ajutoare. Aceasta continuă discuție despre salarii și creșterea veniturilor, ruptă complet de rezultatul concret al muncii e un mesaj clar că nu e despre a munci, ci despre a fi plătit. Atât. E oare de mirare că, într-un context de genul acesta, aproape jumătate dintre copiii noștri sunt analfabeți funcțional? Profesorii n-au incentives pentru performanță, copiii n-au motive să învețe. Ani de zile de politică publică populistă au transformat România în țara în care oamenii ar fi, teoretic, dispuși să muncească, dar nu caută de lucru, țara cu cea mai mică pondere a populației active în populația ocupată și țara ce se află pe locul trei în lume la criza de oameni. Pentru antreprenorii români care exportă, care se bat cu multinaționale pe piața globală, criza de oameni e un dezastru. Cristian Covaciu, fondatorul IPEC din Alba Iulia, spune în interviul pe care l-am făcut recent cu el că ar putea crește de două ori mai repede dacă ar găsi oameni. 

Din nou, nu e nimic în neregulă cu salariile mari, în sine. Primarii, miniștrii, managerii cu funcții publice, administrația, profesorii, medicii și polițiștii, toți trebuie plătiți decent. Dar conversația națională despre salarii din care lipsește cu desăvârșire ideea de muncă și de performanță năruiește orice șansă am avea pentru a deveni o țară competitivă. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp