-N-au fost de acord cu aproape nimic din planul pe care l-am prezentat. Coordonatorul a zis că mă lupt cu morile de vânt.
-Așa a zis? Și ce vrea să însemne asta?
-Păi,... că sunt nerealist. Că propun obiective fanteziste, irealizabile, nu?
-Asta n-ar fi o interpretare cu totul negativă. De secole, a te lupta cu morile de vânt presupune determinarea, persistența, elanul de a te zbate pentru idealuri văzduhiste, în vreme ce realitatea terestră îți rupe picioarele. Conotația morală e mai degrabă pozitivă – ești un făcător de bine, un utopist, animat de intenții nobile, dar ineficient. Lipsit de pragmatism, păscut de eșec. Oamenii nu te vor urî pentru asta, cel mult o să râdă de tine.
-Și asta e bine? Să fii de râsul lumii?
-Da. Pentru că mai e posibilă cel puțin o interpretare, una rea. Plecând de la origine, adică de la Cervantes. Don Quijote este un hidalgo, pe nume Alonso Quijano, un mic nobil de țară jegărit care suferă de închipuire. Apropiindu-se de 50 de ani, nu-i mai ajunge viața pe care o mai are de dus. Așa că fabrică în minte o alta, într-o lume dispărută, dacă a existat vreodată, a eroismului cavalerilor medievali „fără teamă și prihană”. Nu va fi fost să fie singurul. Literatura modernă și postmodernă a imaginarului, filmele SF proaste și fantasy, reiau în neștire, tocindu-le până la urzeală, celebrele motive: onoare, spadă fermecată, sacrificiu, coroană, prințesă, cuvântul dat, lupta cu monștrii, curajul nebun, castitate, apărarea celor slabi, loialitate. Într-un cuvânt, noblețe. Cavalerii cu săbii de lumină se suie călare în nave superluminice și colindă Cosmosul.
Don Quijote colindă și el, Spania îmburghezită, cu hanuri în loc de castele. În lumea asta el e nimeni, sau cel puțin așa crede. Și atunci, Cavalerul Tristei Figuri...
-M-am întrebat întotdeauna de unde vine denumirea asta...
-Nu se știe exact. Să zicem că este născocirea lui Cervantes. Deci, Cavalerul Tristei Figuri creează o mare situație morală, o închipuie el pentru el: niște uriași înspăimântători au de gând să pustiască întreg pământul. El îi va înfrunta cu lancea, din șaua gloabei Rosinante, asistat de Sancho Panza, și îi va învinge. Sau, poate nu. Poate că va fi lovit și aruncat la pământ de pala morii. Și atunci, uriașii vor distruge planeta, ceea ce n-are importanță, Don Quijote va dobândi oricum gloria, pentru curajul nebun de care a dat dovadă.
-Dacă mai rămâne cineva să-l glorifice...
-Punem cazul. „Simpaticul” Quijote aparține de fapt unei specii extrem de periculoase de criminali – cei care inventează teribile false pericole pentru a lupta eroic cu ele, prilej cu care pot să fie omorâți o mulțime de Sancho Panza cât se poate de reali. Specie din care face parte și Vladimir Putin. Apropiindu-se de 70 de ani, satrapul rus constată că nu a adunat destulă glorie. Cu mintea plină de povestiri despre Marele Război pentru Apărarea Patriei, pe vremea căruia încă nu se născuse, așa cum Don Quijote devora romanele cavalerești ale trecutului medieval, aduce în lume niște uriași – naziștii, adică guvernul de la Kiev, împreună cu America și întreg Occidentul – care vor să înrobească Rusia și tot globul. Ca și în cazul lui Quijote, naziștii nici gând să atace Rusia, stau la locul lor. Îi atacă Putin, preventiv, că știe el ce-au de gând...
-De unde știe?
-De unde știe și viteazul hidalgo. Și bătrânul kaghebist e dispus să piară în luptă, însă, tot așa, împreună cu întreaga lume – pune tu în locul lăncii o rachetă nucleară intercontinentală Satan 2: „Rusia nu poate, ca unele țări, să renunțe la suveranitatea sa în schimbul câtorva cârnați și să devină satelitul cuiva. Noi trebuie să amintim copiilor noștri că Rusia va fi o putere suverană și autosuficientă. Sau, nu va mai exista deloc” – mizând că vor rămâne ceva oameni care să-l evoce ca erou legendar.
-Auzi, azi e 18 decembrie, sunt zilele Revoluției, și am avut și noi kaghebistul nostru. Iliescu n-a făcut același lucru cu teroriștii ca și Putin cu naziștii?
-Nu. A fost mai tare. Putin i-a decretat naziști pe ucraineni și occidentali, dar ucrainenii și occidentalii există. Teroriștii cu care s-a luptat din greu Iliescu n-au reușit să-l omoare, a scăpat, și s-a putut numi astfel erou al Revoluției. De ce? Păi, deoarece zișii teroriști au fost niște bule de neant, nu s-a găsit din ei nici picior, nici bocanc, nici vreun smoc de păr. După 22, până la început de ianuarie, militarii și civilii s-au omorât între ei, în haosul sângeros întreținut la meserie de kaghebistul sau ghereuul nostru zâmbăreț. În neființa lor, teroriștii lui sunt mai ai dracului decât uriașii, Don Quijote măcar vedea niște mori de vânt rotindu-și aripile. Morile de vânt care macină oameni de vii, Asulică...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
