Încet, foarte încet, Adam se trezea. Se formase în el un reflex la graniţa dintre voluntar şi involuntar, toate celulele lui cerebrale se împotriveau cu tenacitate trezirii, şi chiar şi după ce era perfect conştient rămânea multă vreme cu pleoapele strânse, ca şi cum ar fi vrut să păcălească un supraveghetor atent al profunzimii somnului său.
Ca de obicei, se trezea mai obosit decât se culca, adesea adormea foarte greu, îi era teamă să-şi piardă cunoştinţa, îi era teamă să nu mai fie şi îi era teamă şi de vise. Aşa se scurgeau nopţile lui, între spaima de a adormi şi spaima de a se trezi, întretăiate de spaima din vis. Uneori creierul şi ochii chinuiţi cedau pe neaşteptate, şi atunci adormea pe unde se găsea, câte douăzeci de ore în şir.
Lumina cenuşiu-lăptoasă a zorilor umplea dormitorul, contura mobilierul somptuos, imensele oglinzi veneţiene, sfeşnicele de aur, cele două blănuri de urs polar pe care le descoperise în magazinul acela de pe strada trei (ea ţipase de bucurie când le văzuse), Rembrandt-ul (sau cam aşa ceva) puţin sfâşiat într-un colţ şi cu rama crăpată, atârnat deasupra patului princiar. Cu toată abundenţa de suprafeţe reflectante, lumina săracă nu izbutea să stârnească vreo scânteiere, totul lucea stins, potolit.
Se sculă cu grijă să n-o trezească şi se duse la fereastră. Ca şi ieri, ca şi alaltăieri, ningea constant cu aceiaşi fulgi mari de culoarea penelor de porumbel, norii joşi, vineţii şi imobili, alcătuind un strat compact, dens şi apăsător ca o placă de fontă. În depărtare se zărea oraşul.
Ascultă o vreme liniştea. Nu se auzea decât respiraţia ei, apoi i se auzi şi vocea, răguşită şi nesigură:
-Vino lângă mine! Mi-e frig.
Era frig, într-adevăr. În şemineu nu mai erau decât cenuşa şi nişte tăciuni aproape stinşi.
-Mai bine fac focul, răspunse Adam.
Se duse în hol, luă toporul şi intră în sufragerie.
-Scrinul chinezesc să-l laşi, strigă ea din dormitor. Cu restul fă ce vrei, şi aşa mi-e greaţă de ele.
Adam puse ochii pe un armoar de nuc frumos încrustat, pentru că nu era prea mare şi n-avea nici metal prea mult pe el. Smulse mai întâi uşile din balamale şi apoi le crăpă cu lovituri dibace. Sfărâmă şi restul.
„O să ajungă vreo două zile”. Intră în dormitor cu lemnele în braţe.
Şemineul era bine construit, ca de altfel întreaga casă, aşa că încăperea se încălzi repede.
-Chibriturile sunt pe terminate, mormăi în timp ce se îmbrăca. Trebuie să mă duc să mai aduc.
Se sculă şi ea, îşi puse capotul albastru de mătase şi coborâră la bucătărie. Adam mai aduse nişte aşchii, făcu focul în chiuveta de marmură care fusese odată albă şi atârnă oala cu apă de pironul gros bătut în perete.
-Nu prea mai sunt nici conserve, spuse femeia, trântind uşa frigiderului. Vezi, poate de data asta găseşti ceva mai acătării, că de fasole cu carne m-am săturat.
-Bine, bine. De la o vreme-ncoace nu-ţi mai convine nimic.
Până deunăzi îi conveneau chiar prea multe. Îl pusese să care de prin toate vilele mai bine păstrate zeci de lucruri: mobile, haine, covoare, aurărie, tablouri, televizoare, videofoane, un frigider enorm, cuprinsă parcă de un delir al acumulării.
În serile când el se întorcea din oraş îl aştepta în toalete fastuoase printre siluetele elegante din living-room.
-Doamnă senator, soțul meu, ciripea ea înclinându-se grațios.
Doamna senator, într-o splendidă rochie de seară, atentă și prevenitoare, era deja ușor înclinată, cu mâinile în lături și cu zâmbetul ei etern pe buzele perfecte. Adam o găsise în subsolul unei case de mode, împreună cu alte șapte sau opt care erau în stare mai bună. La început, fusese fericită să-și învioreze sufrageria cu ele, apoi pretinsese sus și tare că doamnele fără domni nu au niciun haz. Adam răscolise o lună încheiată până găsise – în ceea ce fusese probabil o dugheană de haine vechi – unul în costum bleu-petrol, destul de bine conservat, dar decapitat. La rugămințile ei, îi mai cărase și un bust de gips reprezentând un personaj al antichității grecești sau romane, nu știa pe cine fiindcă nu găsise și soclul. Ea mai făcuse niște nazuri, dar neavând altceva mai bun îl pusese pe Cezar – cum îl botezase – pe o măsuță, iar pe Ludovic al XVI-lea îl așezase lângă o tânără și grațioasă domnișoară în bluză și pantaloni colanți care era Maria Antoaneta.
Se scurgeau totuşi seri frumoase şi liniştite. Stăteau amândoi la masa cu sfeşnicele aprinse, mâncau conserve şi beau vin scump. Atunci descoperise că o iubeşte. Nu bănuise că s-ar putea întâmpla şi una ca asta în ziua în care o găsise rătăcind pe strada 15, în zdrenţe, plină de arsuri şi de răni, mergând năucită ca un automat. Mai târziu, lumânările se terminaseră şi el n-a mai căutat altele pentru că tot cam atunci se sfârşise şi dragostea lor.
O apucaseă isteriile. Liniştea desăvârşită o înnebunea. Când rămânea singură, începea să strige şi să spargă lucrurile. Din milă, Adam căutase cu îndârjire şi găsise până la urmă, în ruinele unor clădiri impozante, un aparat încă în stare de funcţionare care putea emite un flux neîntrerupt de bip-uri.
Când o apucau năbădăile, Adam dădea drumul la contor şi ieşea din cameră spunându-i: „Ascultă ştirile, draga mea, şi ai să te linişteşti”. Într-adevăr, ţârâitul monoton al aparatului avea un ciudat efect liniştitor asupra ei; asta până când s-a consumat bateria.
Apa din oală dădu în clocot; Adam luă un castron de aur masiv şi vru să-l umple cu apă fierbinte.
-Apa e pentru ceai, nu pentru bărbierit, zbieră ea deodată şi începu să plângă cu sughiţuri.
Adam îşi văzu de treabă, scenele acestea făceau parte din peisaj.
După un timp, ea se potoli şi-i spuse cu un ton aproape normal să mai aducă apă, voia să spele nişte lucruri după-amiază.
Adam se ridică fără un cuvânt, luă gălețile și ieși. Se bărbierise doar pe jumătate, dar nu mai voia s-o audă din nou urlând.
Era răcoare afară. Ninsoarea cenușie cădea necontenit deasupra șesului cenușiu, înțesat de plantele înalte, păroase și roșcate, terminate cu un bulb cât un cap de copil în care pulsa mereu ceva alb-strălucitor. Râulețul cu apă pestriță, uleioasă, sclipind stins ca o piele de șarpe, se târa alene prin spatele casei.
Dincolo de râu, lângă drumul spre oraş, se zăreau o mulţime de automobile de toate tipurile, unele într-o stare de plâns, altele arătând destul de bine. De când se plictisise să golească rezervoarele tuturor maşinilor pe care le găsea intacte, Adam venea adesea din oraş cu una la remorcă pentru drumul de întoarcere. Nu reuşise să găsească un depozit de benzină neatins.
Umplu găleţile şi se întoarse. Ea se potolise de-a binelea, acum trebăluia liniştită. Mâncară fasole cu carne şi băură ceai. Apoi el se ridică şi îşi luă rucsacul aruncat într-un colţ.
-Mă duc în oraş, să văd ce găsesc.
-Vezi, poate dai şi de nişte ţigări. Şi nişte reviste..., îi mai strigă ea din uşă.
***
Se întoarse seara târziu, cât pe-aci să fie prins de furtună. În afară de tăcere, cel mai mare pericol era furtuna. În atmosfera intens ionizată, fulgerele umpleau parcă tot cerul, iar trăsnetele se ţineau lanţ. Un om alergând pe câmpie n-ar fi apucat să parcurgă 20 de metri înainte de a fi carbonizat.
Avusese o zi bună. Adusese compot de ananas, sardele şi carne de porc conservată. Chibrituri, ţigări şi reviste luase de la tutungeria de pe bulevard, pe jumătatre scufundată în sol, de unde se aproviziona de obicei.
După masă stătură până seara târziu întinşi în pat fumând tăcuţi.
-Adam, spuse ea într-un târziu, iartă-mă, poate sunt nebună, poate e o prostie ceea ce spun, dar... n-ar fi bine să... avem un copil?
El tăcu o vreme, trăgând din ţigară.
-Nu, spuse. E cu adevărat cea mai mare tâmpenie pe care ai spus-o până acum.
Şocată de asprimea tonului, se ghemui ca de frig.
-Dar, Adam, suntem atât de singuri...
-Şi ce dracu` vrei, explodă el, n-ajunge că suntem doi în rahatul ăsta, nu, doamna se simte singură, în trei i se pare mai interesant! Da' pe el l-ai întrebat dacă vrea să se nască într-o lume ca asta, din nişte părinţi ca mine şi ca tine?
Aruncă ţigara şi scuipă scârbit pe blana albă de lângă pat.
-Uneori mă întreb ce l-o fi apucat pe Dumnezeu de ne-a ales tocmai pe noi; nu suntem nici cei mai buni dintre oameni, ca să primim viaţa ca pe o favoare divină, nici cei mai răi, ca să fim pedepsiţi să mişunăm în gunoiul ăsta radioactiv. Am fost şi suntem nişte nimicuri. Un ratat şi o isterică...
Ea aşteptă cu răbdare să treacă valul de furie.
-Totuşi, Adam, gândeşte-te, poate şi el va moşteni imunitatea noastră, poate noi doi suntem destinaţi să fim întemeietorii unei rase noi, care să ia totul de la capăt...
-I-auzi, ar mai lipsi să te cheme Eva ca totul să fie perfect, da? Dar un monstru mititel care să crească mare nu te-ai gândit c-ai putea să feţi, deşteapto? Ai habar în ce baie de radiaţie ţi se lăfăie ovarele? De altfel vorbim ca să n-adormim, la ora asta suntem amândoi mai sterpi decât nişte pari din gard.
Ea începu să plângă tăcut, cu capul în pernă.
-Măcar spune-mi că ai vrea să ai un copil cu mine, scânci printre suspine
Adam îşi aprinse o nouă ţigară, suflând cu voluptate fumul spre tavan. Scândurile din cămin ardeau pocnind molcom.
Deodată, ea se ridică în capul oaselor, cu o expresie de zile mari întipărită pe faţă.
-Adam, în lumea asta eu nu mai pot... nu mai vreau să trăiesc, zise transfigurată.
-Draga mea, ai la dispoziţie o mulţime de moduri elegante de a trage cortina. N-o să fiu eu cel care să te împiedice. Am fost întotdeauna adeptul liberului arbitru. În ce mă priveşte, nu mă înnebuneam cine ştie ce nici după cealaltă lume, aşa că schimbările nu m-au afectat prea mult, ba dimpotrivă, aici cel puţin e cu-adevărat linişte.
-Adam, noi nu îmbătrânim, oare... suntem nemuritori?
-Aşa s-ar părea, cel puţin cât avem ce mânca. Moşul cu barba lungă şi albă s-o fi gândit să ne facă şi pustiul ăsta de bine. Nu-i nimic, stăm şi aşteptăm, timp avem, slavă Domnului.
-Ce mai aşteptăm, Adam?
-Nu se ştie niciodată, poate vin nişte extratereştri şi ne capturează pentru vreo grădină zoologică. Suntem, la urma urmei, nişte exemplare rarisime, ce rarisime, unice.
Tăcură îndelung.
-Crezi că suntem într-adevăr singurii? Auzi..., spuse ea brusc, ce-ar fi să plecăm, să căutăm pe tot continentul, poate mai sunt şi alţii?
-Ar trebui să te duc cu mine în oraş, într-o zi, ca să-ţi piară cheful de voiajuri. Şi ştii că n-avem benzină.
Tăcu.
-Poate dacă, într-o zi, descopăr vreun depozit intact... Dar n-are niciun sens, fetiţo, încearcă să pricepi că toți au murit și noi suntem singuri, singurei... Toată lumea e a noastră, mai spuse el, întorcându-şi brusc faţa către fereastră.
Într-un târziu adormiră. În noaptea aceea, Adam visă marea.
(Aprilie 1986)
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
