Poate că statul nu trebuie să încaseze mai mult, ci doar mai cinstit. Până atunci, orice apel la „solidaritate” va suna mai degrabă a ipocrizie decât a echitate

Foto: Profimedia

La finalul acestei săptămâni se va marca încheierea primelor 40 de zile ale guvernului interimar Predoiu. Senzația generală, care se vrea a fi transmisă dinspre partidele tradiționale, este că acest „post” politic prin care au trecut le-a rejuvenat, le-a dezinfectat de orice urmă de vină și le-a făcut să-și înfrunte toate greșelile din precedenta guvernare. Să nu ne facem griji, nu?

Pentru prima dată, președintele României a încercat o abordare constructivă, aceea de a stimula întâi discuțiile între partide și abia apoi să numească un premier pe baza unui acord deja stabilit, eliminând, astfel, riscul unei respingeri în Parlament. Totuși, claritatea, stabilitatea și predictibilitatea par să rămână mereu de cealaltă parte a zilei de mâine, într-un context în care singurul aspect asupra căruia politicienii se pot pune de acord este momentul în care mai trebuie făcută câte o pauză de la ședințele istovitoare de negocieri. Este normal să se întindă peste două săptămâni, în toiul unei crize bugetare care riscă să se transforme într-o criză economică. Este normal ca aceste negocieri să aibă intensitatea unui summit și eficiența unui e-mail din spam. Este normal ca pozițiile rigide să devină norma. 

Este normal ca noii „experți” aduși de partide pentru soluționarea situației să fie, de fapt, tot cei care au generat vechile probleme. Este normal ca PSD-ul să ignore avertismentele mediului de afaceri cu privire la echilibrarea climatului macroeconomic și să insiste pe taxe de solidaritate, impozite progresive, creșteri ale cotei de impozitare și rotative care, ca printr-o stranie voință a destinului, să îi plaseze tot pe ei la conducere când sosesc următoarele alegeri parlamentare. Să nu ne facem griji, nu?

Ceea ce clasa politică refuză să recunoască este că problema fiscală a României nu este că plătim prea puține taxe, ci că prea puțini oameni le plătesc. Dezbaterea ar trebui să înceapă cu o întrebare simplă: de ce alegem să compensăm eșecul colectării TVA-ului prin suprataxarea corectitudinii fiscale? În prezent, evaziunea mascată devine, implicit, tolerabilă, digitalizarea pare amânată perpetuu și sistemele informatice se blochează mai des decât progresele din cadrul negocierilor de coaliție. Mai mult decât atât, nu doar că nu știm tot timpul cine ar trebui să plătească, dar și atunci când aflăm, statul nu are capacitatea administrativă și legală să încaseze. Să identifici evaziunea nu înseamnă neapărat să o și oprești întrucât la capătul fiecărei fraude fiscale descoperite, așteaptă adesea un sertar plin cu dosare, un aparat birocratic greoi și supraîncărcat, urmat de un sistem judiciar care, din lipsă de resurse, ajunge să trateze unele cazuri cu întârzieri de ani întregi.

Adevărata reformă fiscală are nevoie de mai mult decât tabele în Excel și noi paragrafe în Codul Fiscal. România nu este singura țară care s-a confruntat cu eșecul colectării TVA-ului, dar este printre puținele care persistă în a trata situația ca pe o anomalie ireparabilă, în loc de o provocare guvernabilă. Să nu ne facem griji, nu?

Pe la începutul anilor 2000, Grecia era etichetată drept paria fiscală a Uniunii Europene. A fost nevoie de o criză economică și de o amplă presiune internațională pentru a se reuși implementarea unui program radical de digitalizare a administrației fiscale, care a legat în timp real casele de marcat la un sistem național, a crescut transparența raportărilor contabile și a instituit pedepse rapide și aplicabile pentru fraudele minore, nu doar pentru cazurile spectaculoase. Astăzi, diferența dintre TVA-ul estimat și TVA-ul încasat a scăzut sub 15%, de la mai mult de 30%, ceea ce nu e perfect, dar e un progres semnificativ, care poate preveni scenariul tot mai invocat al creșterii taxelor.

Polonia este, de asemenea, un exemplu relevant, căci, în 2016, avea unul dintre cele mai mari deficite de colectare a TVA-ului din UE. Pentru a rezolva situația, a introdus un mecanism numit „Split Payment”, prin care TVA-ul aferent unei tranzacții este separat automat de suma totală plătită și transferat direct într-un cont bancar dedicat TVA-ului, controlat strict de autorități. Astfel, vânzătorul are acces limitat la acest cont, ceea ce reduce semnificativ riscul ca TVA-ul colectat să fie deturnat sau neplătit către stat.

Acolo unde în România se cere solidaritate dintr-o parte, în alte țări s-a cerut eficiență de la toți. Nu este nevoie de reinventarea roții sau de implementarea unor măsuri utopice pentru a putea și statul nostru să colecteze cu succes TVA-ul. Există numeroase exemple din care, cu puțină curiozitate, politicienii noștri și-ar putea extrage soluțiile mult căutate. Să sperăm, totuși, că nu trebuie să trecem și noi printr-o criză economică pentru a găsi formula câștigătoare. Să nu ne facem griji, nu?

Dacă tot vorbim de solidaritate, poate ar fi cazul să o și redefinim. Să nu mai fie o povară, ci o distribuție justă a responsabilității fiscale. Poate că statul nu trebuie să încaseze mai mult, ci doar mai cinstit. Până atunci, orice apel la „solidaritate” va suna mai degrabă a ipocrizie decât a echitate. Între timp, să nu ne mirăm că în loc de reforme avem promisiuni, în loc de colectare avem întrebări și în loc de dreptate avem doar ajustări, care, în loc să repare ceva, ne amăgesc că urmează un „mai bine” care întârzie să apară. Să nu ne facem griji, nu?

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp