Doi tineri drogălăi aleg la întâmplare o mașină oprită la stop și unul dintre ei, fără vreun preaviz, lovește fulgerător cu pumnul, prin geamul deschis, cu o frecvență și vigoare sălbatică, de hominid al cavernelor, în pasagerul din dreapta – o fată.
Autorul lui Joker ar fi inserat cu drag această secvență de pe Bdul Mihalache din București în finalul apoteotic al filmului.
Nu cred că pentru artă, inclusiv cea cinematografică, există teme sau subiecte interzise. Un artist poate vorbi despre orice, și despre cele mai terifiante bezne din jurul și dinăuntrul ființei umane – viol, crimă, pedofilie, sadism, incest, schizoparanoia asasină, uciderea părinților de către copii și invers, masacru de plăcere, genocid. N-avem dreptul să escamotăm nimic din ceea ce există, ba chiar și din ceea ce nu există, căci orice închipuire a minții umane face, până la urmă, parte din realitate.
O operă de artă o văd aidoma turnului din Pisa. Celebra construcție nu s-a prăbușit pentru că verticala coborâtă din centrul de echilibru (sau de masă), situat cam pe la etajul 4, a căzut tot timpul în interiorul bazei turnului. O înclinație mai mare de 5 grade ar fi dus la prăbușire.
Opera de artă poate fi strâmbă, și în acest cuvânt intră totul – dadaism, avangardism, expresionism, suprarealism, onirism, postmodernism, cyberpunk... Dar ea trebuie să aibă un centru de echilibru a cărui proiecție nu trebuie să depășească baza umană.
La Joker nici nu se pune problema acestei proiecții, căci nu există nici măcar un centru de echilibru. Sensul ultim al actului artistic nu poate fi inuman, cu atât mai puțin antiuman. Oricât de rău și dur ar fi un film, el trebuie să facă apel, în ultimă instanță, la ceea ce este bun în om. Altfel, oricât de bine ar fi realizat, nu este artă. E drog, otravă în imagini.
Strămoșul lui Joker de acum mai bine de 100 de ani este „Nașterea unei națiuni” al lui D. W. Griffith. Considerat o culme a celei de-a 7-a arte, este de fapt o peliculă instigatoare, în care omorârea fără judecată a unui om de către o hoardă cu glugi țuguiate apare ca un act eroic și moral. Secvența a și fost copiată pe viu de niște inși în America acelor ani.
Toată construcția dramaturgică a lui Joker, pe lângă că e lipsită de originalitate, nu folosește decât la justificarea „sentimentală” a secvențelor de maximă violență.
Primul film al distrugerii establishmentului, al Sistemului, este „If”, realizat în anii `60 de britanicul Lindsay Anderson. Acolo, elevii își mitraliază la propriu profesorii într-un grand bloody finale.
Un american, Stanley Kubrick, în „Portocala mecanică”, este cel care introduce pe ecran violența cool gratuită a tinerilor, rămasă nepedepsită prin reutilizarea lor de către sistem. Măștile de clovn ale asasinilor din Joker vin tot dintr-un film de Kubrick, al anilor `50, „The Killing”.
Sau pot fi înlocuite prin cele cu cioc și mustăți Guy Fawkes – cel care a încercat aruncarea în aer a Parlamentului britanic – din „V for Vendetta”.
Și finalul lui „Zabriskie Point”, explozia întregii lumi occidentale sub presiunea minții unei hipiote, poate fi pus la dosar.
Cât despre cuplul Arthur și Penny Fleck, fiu psihopat, mamă nebună, mai mult sau mai puțin moartă până la urmă, are o lungă istorie care începe cu „Psycho” al lui Hitchcock. Mă opresc aici, din jena de a mai scormoni prin clișee.
Toate situațiile în care bolnavul psihic Arthur este umilit, lovit, batjocorit de semeni ai săi „normali” au menirea să ni-l facă simpatic atunci când începe să răspundă la pumni și șuturi cu șișul și gloanțele. Să încercăm un sentiment de satisfacție când tipi grobieni, dar bine îmbrăcați, stilați, bogați, „civilizați” sunt împușcați, spintecați, făcuți chisăliță.
Un adevăr incontestabil al filmului este uriașa cantitate de violență care se umflă sub pojghița de siliciu, metal, beton, sticlă, neon, fibră de carbon a societății contemporane. Avansul tehnologic nu duce la îmbunătățirea omului. Medicina actuală poate să-i prelungească viața biologică până spre suta de ani, însă psihicul său se deteriorează văzând cu ochii în direcția distrugerii și autodistrugerii.
„Soluția” propusă de regizorul Todd și mai nu știu cum este dezlănțuirea totală a violenței „purificatoare”, ca să se aleagă după aceea, poate, praful. Nu săracul împotriva bogatului, nu civilul împotriva polițistului, nu omul împotriva Sistemului, ci omul împotriva omului.
Pe scurt, ideea este s-o luăm înaintea încălzirii globale, a poluării, a suprapopulării și să sfârșim odată cu mucegaiul uman de pe planetă.
Din acest punct de vedere, Joker-ul lui Heath Ledger este artă pentru că răul pur întruchipat de el, cu tente de bandă desenată și umor negru (Joaquin Phoenix, cu toate că se străduiește să joace bine și adesea reușește, nu are umor nici când vrea să nu aibă umor) nu e bazat pe flashback-uri explicatoare politically correct din trecutul său de copil abuzat. E un supervilain memorabil, care se luptă în regim de basm cu antagonistul său, Batman, evacuat cu totul din Joker. Văzând „The Dark Knight” al lui Ledger și Nolan, copiii pot să joace jocul în care unii să fie Batman, alții Joker. Cum ar arăta a funny game, un joc de copii și adolescenți bazat pe actualul Joker?
Dacă filmul lui Todd a luat Leul de Aur la Festivalul de la Veneția, atunci e nedrept că Adolf Hitler nu a primit premiul Nobel pentru Literatură, dacă nu chiar pentru Pace.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
