Președinți care râd. Analiza nepotrivirii dintre funcție și comportament

sursa foto: Profimedia

Râsul, zâmbetul, rânjitul și hăhăiala în spațiul politic românesc

În sensul titlului de mai sus, este inspirațională cartea lui T. Baconsky, „Râsul patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană” (2008). Râsul poate fi și un subiect de antropologie politică în mediul public românesc, aspect ce ajută la înțelegerea și deconspirarea caracterului unor oameni politici. Pornim de la o constatare din respectiva carte, și anume că râsul este „eminamente contradictoriu, adică este în același timp semnul unei măreții infinite și cel al unei mizerii infinite”. Mai exact, este vorba de balansul între măreția funcției și atitudinile îndoielnice.

Un prim exemplu în acest sens îl putem identifica la defunctul președinte Ion Iliescu. Acesta și-a făcut o adevărată față publică zâmbitoare în permanență, de zâmbăreț, de bonom, de populist, de apropiat de mase, de lumea din jur. Zâmbetul lui Ion Iliescu masca însă un caracter puternic, de conducător coborâtor din Komintern, neconcesiv cu adversarii săi, exersat în bătăliile printre „cuțite și pahară” specifice liderilor din nomenclatura comunistă. Prin urmare, zâmbetul bonom poate fi înșelător, el fiind însoțit și de o legănare a capului dintr-o parte în alta, semn al propriei adeveriri a respectivului lider politic, gest ce urma să legitimizeze culanța și belferismul acestuia cu interlocutorii.

În ordinea cronologică a succesiunii președinților, îl detectăm pe Traian Băsescu, vârful populismului primar, un personaj care dorea să-și omologheze deschiderea la fel de belferoasă, spre popor, prin hăhăitul permanent care îi însoțea retorica. A cucerit publicul prin apelul la hăhăiala etno-folclorică românească, el apelând la atmosfera din porturile marinărești, magnetizând și elita intelectuală de cel mai înalt nivel, care accepta, în aristocratismul ei, hăhăiala primului om din stat. Mai mult decât atât, hăhăiala băsesciană era însoțită, tot de la înalta funcție prezidențială, de un limbaj colocvial, prin care, alături de A. Năstase, Băsescu a degradat ideea de discurs politic. Hăhăind, a jignit ziariști și ziariste, el pozând într-un macho din politica românească.

Sorin Grindeanu este un exemplu tipic al deriziunii în spațiul public. Acesta este organic întrupat în rânjetul involuntar, instinctual, concretizat la nivelul unor grimase necontrolate, care sunt, de fapt, expresia unui histrionism nesuferit. Atunci când dorește să fie decisiv, prompt, grimasa îi apare pe față, aceasta fiind însoțită și de o legănare dezarticulată a trupului, ca într-o perfectă artă a pantomimei de comediant precar. Este o formă de disimulare a slăbiciunilor de om politic, dar plin de importanță în fața auditoriului de pesediști - pe când pendula în spațiul Parlamentului, în urma victoriei moțiunii de cenzură - zglobiu și vaporos precum un cabotin de provincie.

Un alt personaj cu râsetul necontrolat este președintele Nicușor Dan. Acesta este disonant în ceea ce privește stăpânirea râsului și funcția marțială pe care o deține. La diverse întâlniri oficiale, i se declanșează râsul involuntar, ca unui infantil. Și în acest caz, găsim râsul însoțit de o mișcare a capului în sus și în jos, ca o adeverire a prezenței sale, el fiind deosebit de glumeț la întâlnirile de la cel mai înalt nivel. Gestica mâinilor, etalată în diverse poziții și cuprinderi ale cuvintelor, nu acoperă decât în mod ridicol discursul său greoi. Prin asta, el livrează neîncrederea în retorica prezidențială, râsul fiind masca unor atitudini încă de neghicit, din afara personajului. Oricum, scena politică românească a devenit, printre altele, un spațiu al deriziunii celor mai importanți oameni ai puterii.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp