sursa foto: Profimedia
Râsul, zâmbetul, rânjitul și hăhăiala în spațiul politic românesc
În sensul titlului de mai sus, este inspirațională cartea lui T. Baconsky, „Râsul patriarhilor. O antropologie a deriziunii în patristica răsăriteană” (2008). Râsul poate fi și un subiect de antropologie politică în mediul public românesc, aspect ce ajută la înțelegerea și deconspirarea caracterului unor oameni politici. Pornim de la o constatare din respectiva carte, și anume că râsul este „eminamente contradictoriu, adică este în același timp semnul unei măreții infinite și cel al unei mizerii infinite”. Mai exact, este vorba de balansul între măreția funcției și atitudinile îndoielnice.
Un prim exemplu în acest sens îl putem identifica la defunctul președinte Ion Iliescu. Acesta și-a făcut o adevărată față publică zâmbitoare în permanență, de zâmbăreț, de bonom, de populist, de apropiat de mase, de lumea din jur. Zâmbetul lui Ion Iliescu masca însă un caracter puternic, de conducător coborâtor din Komintern, neconcesiv cu adversarii săi, exersat în bătăliile printre „cuțite și pahară” specifice liderilor din nomenclatura comunistă. Prin urmare, zâmbetul bonom poate fi înșelător, el fiind însoțit și de o legănare a capului dintr-o parte în alta, semn al propriei adeveriri a respectivului lider politic, gest ce urma să legitimizeze culanța și belferismul acestuia cu interlocutorii.
În ordinea cronologică a succesiunii președinților, îl detectăm pe Traian Băsescu, vârful populismului primar, un personaj care dorea să-și omologheze deschiderea la fel de belferoasă, spre popor, prin hăhăitul permanent care îi însoțea retorica. A cucerit publicul prin apelul la hăhăiala etno-folclorică românească, el apelând la atmosfera din porturile marinărești, magnetizând și elita intelectuală de cel mai înalt nivel, care accepta, în aristocratismul ei, hăhăiala primului om din stat. Mai mult decât atât, hăhăiala băsesciană era însoțită, tot de la înalta funcție prezidențială, de un limbaj colocvial, prin care, alături de A. Năstase, Băsescu a degradat ideea de discurs politic. Hăhăind, a jignit ziariști și ziariste, el pozând într-un macho din politica românească.
Sorin Grindeanu este un exemplu tipic al deriziunii în spațiul public. Acesta este organic întrupat în rânjetul involuntar, instinctual, concretizat la nivelul unor grimase necontrolate, care sunt, de fapt, expresia unui histrionism nesuferit. Atunci când dorește să fie decisiv, prompt, grimasa îi apare pe față, aceasta fiind însoțită și de o legănare dezarticulată a trupului, ca într-o perfectă artă a pantomimei de comediant precar. Este o formă de disimulare a slăbiciunilor de om politic, dar plin de importanță în fața auditoriului de pesediști - pe când pendula în spațiul Parlamentului, în urma victoriei moțiunii de cenzură - zglobiu și vaporos precum un cabotin de provincie.
Un alt personaj cu râsetul necontrolat este președintele Nicușor Dan. Acesta este disonant în ceea ce privește stăpânirea râsului și funcția marțială pe care o deține. La diverse întâlniri oficiale, i se declanșează râsul involuntar, ca unui infantil. Și în acest caz, găsim râsul însoțit de o mișcare a capului în sus și în jos, ca o adeverire a prezenței sale, el fiind deosebit de glumeț la întâlnirile de la cel mai înalt nivel. Gestica mâinilor, etalată în diverse poziții și cuprinderi ale cuvintelor, nu acoperă decât în mod ridicol discursul său greoi. Prin asta, el livrează neîncrederea în retorica prezidențială, râsul fiind masca unor atitudini încă de neghicit, din afara personajului. Oricum, scena politică românească a devenit, printre altele, un spațiu al deriziunii celor mai importanți oameni ai puterii.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Zâmbetul larg, de la o ureche la alta, cât un cozoroc de șapcă, al lui Ion Iliescu era expresia unui activist, sigur pe el, care știa că va mai petrece ani buni în jilțul de șef.
Grindeanu are o față de „squishy”, (jucăria aia moale din spumă poliuretanică ce poate fi strânsă în mână, revenind încet la forma inițială.)
Omul ăsta se strâmbă când vorbește, iar rânjetul lui în mijlocul căruia tronează o strungăreață devine hidos pe fața lui arogantă și plină de suficiență.
Nicușor râde ca un șoricel, sau cum îmi imaginez eu că ar râde șoriceii. Chiar devine caraghios când râde. Deși, la majoritatea oamenilor, râsul sau surâsul, destind fața în trăsături plăcute, la Nicușor se întâmplă invers, producând doar un rictus.
Iohannis lipsește din analiza dlui Radoslav, probabil pentru că era zgârcit cu vorba și cu râsul-surâsul. Dar atunci când o făcea, îi stătea bine.
Apropo de dom-Președinte, am asistat la o inflație de grimase fățarnice cu ocazia primirilor la Cotroceni, cu ocazia B9. Oare nu-i dor fălcile..?
Campion, de departe e farsorul Rutte, care te minte cu tupeu în față, fâcând ochii mici și rânjetul larg, cum îi place lui Trump.
Iar Nicușor al nost' e pe-aproape.. Poate dacă s-ar uita puțin pe sondaje..
Altfel, șobolanii de care vobea Bolojan sunt de mai multe culori, să nu ne facem iluzii.
Mai sunt și albaștri cu săgeată pe spate, poate nu la fel de mulți ca cei roșcați, dar cu aceleași metehne.
Pe ei se bazează Predoiu și Rareș Bogdan când vorbesc de o consultare "mai largă"..
Diferența e că PNL-ul e condus de Bolojan, iar PSD-ul de Grindeanu.
Dar mare cât o pisică e cel care tot chițcăie că Salvează România, pitit cu gura plină printre SRL-urile care căpușează de ani de zile bugetul.
Iar șobolanii verzi cu trifoiaș norocos în frunte ciugulesc și ei ce mai râmăne, penészes kekszek..
Toate aceste rozătoare dau vina pe pisică și dau cu ea de pământ că nu are clopoței..