Revin asupra temei investigației jurnalistice, ridicată de dl Marian Godină în postarea de ieri. O fac pentru că m-am mai gândit. Și am ajuns la concluzia că, totuși, chiar așa, sofistică și retorică cum este, întrebarea dlui Godină merită un răspuns. (I l-aș fi dat încă de astă-vară, dacă m-ar fi întrebat atunci când am vorbit la telefon). Și, în primul rând, cititorilor le sunt dator cu acest răspuns, întrucât am formulat atunci fără explicații: „O regulă a meseriei spune că dacă dintr-o investigație jurnalistică 20% este adevăr indubitabil, atunci jurnaliștii și-au făcut treaba”.
Mai întâi, statutul acestei afirmații. Ea nu e o regulă matematică, deși conține un procentaj, nu este o regulă generală, aplicabilă în știință sau în alte activități, este „a meseriei”, adică jurnalistică. Iar 20% este o aproximație, poate fi înlocuit cu 25% sau 30%, de la caz la caz, importantă este ideea.
Un jurnalist nu are mijloacele de care dispun polițiștii sau procurorii. Nu poate să legitimeze, să interogheze sau să rețină suspecți. Persoanele private nu sunt obligate prin lege să răspundă întrebărilor jurnalistului. Pot să refuze, de multe ori brutal. Persoanele din aparatul de stat pot să inventeze pretexte mai mult sau mai puțin legale, pentru a evita discuția cu jurnalistul, ceea ce în fața polițistului sau procurorului nu îndrăznesc.
Jurnalistul nu are la dispoziție bazele structurate de date, infracționale și informaționale, pe care le au organele de cercetare penală, el se bizuie doar pe documentarea proprie.
Jurnalistul nu dispune de mijloacele de expertiză chimică, medicală, psihologică pe care le pot folosi organele de cercetare. Acestea lucrează în echipe complexe, spre deosebire de jurnaliștii de investigație, care sunt 1, 2, cel mult 3.
Iată condițiile în care se poate spune că procentajul de 20%-30% adevăruri indubitabile descoperite de jurnaliști înseamnă că și-au făcut treaba.
Apoi, cu mai bine de 30 de ani de activitate jurnalistică în spinare, vă pot comunica o constatare experimentală: Dacă 20% din investigația jurnalistică conține adevăruri indubitabile, relevante, cu privire la infracțiunile subiectului, atunci probabilitatea ca o anchetă continuată, cu bună-credință, de Poliție și Procuratură, să ducă la alte descoperiri, și mai grave, culminând cu trimiterea în judecată a subiectului, este considerabilă. Asta și pentru că trăim în România, unde corupția – moștenită din RSR și dezvoltată „capitalist” – este cea mai mare din Europa, fapt care m-a determinat să enunț, la un moment dat, „prezumția de vinovăție”, după care m-am ghidat ca jurnalist: orice persoană din această țară care obține bani și avantaje trebuie să fie obligată să demonstreze că le-a obținut legal și cuvenit.
Pe scurt: în Republica Încă Socialistă România, dacă ești pe sfert vinovat de șpăgi monstruoase, hoție, nepotism, trafic de influență, atunci sunt șanse mari să fii vinovat pentru mult mai mult.
În final, a considera suficient procentajul de 20% trebuie corelat cu ideea că rolul presei este să SEMNALEZE, nu să judece, și nici să condamne. Nimeni nu poate și nu trebuie să fie condamnat exclusiv pe baza unei investigații de presă.
Asta este ce poate spune un gazetar vechi cititorilor și dlui Godină, care încă mai sper că se va concentra pe demascarea infracțiunilor celor ce dispun de putere, nu pe „răzbunări” asupra jurnaliștilor.
