Primesc uneori mesaje pline de agresivitate când scriu despre psihoterapie. În spatele atacului la persoană se află teama abuzatorului de a descoperi că greșește

foto: Profimedia

Nu ştiu dacă v-aţi întrebat vreodată de ce ţin acest blog. Ei bine, pentru că în competenţele pe care ar trebui să le aibă (şi să le folosească) orice psihoterapeut este inclusă şi educaţia psihologică. Asta se întȃmplă oriunde în lume, dar este cu atȃt mai important în Romȃnia, unde psihologia a fost interzisă între 1978 şi 1989; mai mult decȃt atȃt, cum în acea perioadă singurii care mai aveau cȃt de cȃt idee despre psihologie şi psihoterapie erau psihiatrii, s-a şi încetățenit asocierea, încă prezentă pentru unii, între psiholog şi psihiatru, sub forma „dacă te duci la psiholog eşti nebun” (mai multe despre asta am scris aici).

Ca să rămȃn fidelă ideii de educaţie psihologică, o să precizez că o colaborare psihiatru-psiholog este extrem de benefică, în condiţiile în care sunt multe probleme psihologice care asociază o suferinţă ce poate fi diminuată prin suport medicamentos, dar ţinȃnd cont şi că nu există probleme psihice care să se trateze doar cu medicamente, mereu este necesară şi psihoterapie (în timp ce unele situaţii nu au acoperire în partea de farmacologie, ameliorarea lor stȃnd doar în sarcina psihoterapiei). Dar … cum rar o persoană are o singură problemă, de multe ori psihiatrul recomandă şi psihoterapie iar terapeutul trimite şi spre o evaluare psihiatrică. Nu pentru că persoana în cauză ar fi „nebună” ci pentru că unele evenimente din viaţă (divorţ, doliu, pierderea job-ului) pot asocia o depresie sau o intensificare a anxietăţii, care ar fi bine să fie „atacate” din mai multe părţi.

După ce am închis această (cred eu necesară) paranteză, revin la comentariile pe care le primesc la postările mele. Eu scriu despre subiecte pe care le întȃlnesc în viaţă – fie că e vorba de lucruri cu care mă confrunt eu sau cunoscuţii, fie că sunt subiecte care revin frecvent în cabinet. O fac atunci cȃnd cred eu că explicarea unor mecanisme sau fenomene ar putea fi utilă mai multor persoane. Probabil că uneori sunt mai inspirată în alegerea subiectelor, alteori poate nu, dar în orice caz cȃnd fac o postare prezint ceea ce este în prezent acceptat în psihologie. Uneori vin chiar şi cu referinţe bibliografice, alteori descriu doar fenomene care sunt bine-cunoscute celor care au studiat psihologia. Dar în mod cert nu prezint părerea mea personală ci fenomenele aşa cum sunt ele formulate în literatura de specialitate, încercȃnd (cu mai mult sau mai puţin succes) să le fac cunoscute sau inteligibile şi pentru cei din alte domenii. Cam ce fac – în ştiinţe – cărţile de ştiinţă popularizata.

Evident că nu pot face nici o prezentare exhaustivă, nici oferi soluţii personalizate, pot doar să trezesc interesul şi – în cazul ideal – să ofer un strop de speranţă unor persoane care poate se confruntă cu dificultăţi pentru că nu înţeleg ceea ce se petrece cu ele.

Mă bucur cȃnd articolele mele par să stȃrnească interesul şi le mulţumesc celor care mi-au dat un feedback pozitiv.

Şi da, uneori primesc şi feedback negativ – uneori citări incorecte sau lipsă (îmi asum greşeala şi încerc să nu o mă repet), alteori opinii diferite. Şi da, e posibil ca unii din cei care văd lucrurile diferit să aibă dreptate, nu de alta dar – prin natura profesiei – eu văd mult şi din partea patologică a unor manifestări în timp ce majoritatea cititorilor au de-a face cu „normalitatea” (înţeleasă ca o apropiere de media populaţiei). Dȃnd un exemplu simplist, probabil că majoritatea oamenilor au momente cȃnd mănȃncă prea mult (că e vacanţă, Crăciun sau o aniversare), pe cȃnd eu ajung să scriu despre bulimie ca patologie – diferenţa este în frecvenţa episoadelor şi în ceea ce se află în spatele acestor tendinţe. Drept care o diferenţă de opinie, bazată pe experienţe diferite, este normală, iar uneori ceva ce eu descriu ca fiind negativ, daca se întȃmplă în limite rezonabile este constructiv, devenind dezadaptiv cȃnd este (mult) prea mult.

Partea proastă este că unii din cei care nu sunt de acord cu mine se simt personal atacaţi de textul meu. Drept care diferenţa lor de opinie este exprimată folosind cuvinte tari, uneori injurioase. Aici lucrurile încep să se complice. Eu nu descriu persoane, ci fenomene, iar cei cu care fac comentariul se simt direct vizaţi, ca şi cȃnd eu aş fi duşmanul lor. Ei bine, nu eu sunt duşmanul cuiva, dar da, psihologia este „duşmanul” mecanismelor dezadaptive şi comportamentelor toxice. Psihologia este în aceeaşi măsură şi duşmanul depresiei, al anxietăţii, al bulimiei, al adicţiilor, dar şi al abuzului.

Pȃnă acum niciun depresiv sau anxios nu m-a acuzat de lipsa de profesionalism sau intenţii rele cȃnd am discutat despre efectele nefaste ale acestor probleme. Pe de altă parte cȃnd am vorbit despre relaţii toxice sau despre abuz psihologic, am fost imediat „încolţită”. Ca şi cȃnd abuzatorii şi-ar fi construit în minte o imagine ideală, în care de fapt tot ce fac ei greşit este justificat, corect şi chiar de dorit, şi uite ca vin eu şi spun că nu e bine. Nu, nu vin eu. Vine psihologia. Fiecărui articol postat i-aş putea asocia o listă lungă de bibliografie de specialitate. Mai mult decȃt atȃt, atunci cȃnd relaţiile toxice sunt curăţate, reorientate spre mecanisme de interacţiune mai sănătoase, toate persoanele implicate se simt mult mai bine, mai fericite. Totuşi unii oameni preferă să-şi păstreze starea desconsiderȃndu-mă pe mine. Sau eventual nu doar pe mine, ci pe „toţi psihologii moderni”. Ei bine, dacă o opinie diferită nu se poate susţine altfel decȃt atacȃnd persoana care o susţine, atunci e de pus o întrebare asupra bazei acelei opinii.

În ştiinţe au fost multe teorii acceptate odată şi apoi infirmate. O sa dau un exemplu din chimie (cu scuze pentru cei din alte specialităţi). Noi avem acum un model al atomului datorat lui Bohr (va mai aduceţi aminte din şcoală de 1s2, 2s2, 2p6? Acela este, există şi unele mult mai complexe dar pentru înţelegerea de bază a chimiei modelul Bohr este suficient de bun). Ei bine, înainte de modelul Bohr a mai exista unul, acum infirmat, modelul lui Thomson. Dvs credeţi că atunci cȃnd a venit cu modelul său, Bohr a argumentat că Thomson e un idiot, că urmăreşte să ia de pomană banii oamenilor, că e un incult? Nicidecum, ci a arătat limitele modelului vechi şi a propus unul nou. Cam aşa se întȃmplă şi în psihologie, cercetările aduc mereu idei noi, unele le dezvoltă pe cele deja existente, alele infirmă unele teorii şi propun alte abordări. Aceasta înseamnă o diferenţă de opinii.

Atunci însă cȃnd a susţine o opinie diferită automat atrage atacul la persoana celui care crede diferit, lucrurile intră într-o zonă de patologie. Nu mai este vorba de a accepta o confruntare de idei ci de a îngropa nu doar ideea celuilalt ci a-l şi desființa pe celălalt ca persoană. Pentru că în spate se află teama. Teama abuzatorului de a descoperi că greşeşte. Teama că o idee diferită îl va invalida complet pe abuzator. Teama de confruntare cu consecinţele propriilor acţiuni.

Cel mai interesant lucru este că pentru aceia care au capacitatea de a trece peste această încrȃncenare şi teama, de obicei la sfȃrşitul procesului lucrurile stau mult mai bine. Din păcate unii nu fac niciodată acest efort, şi preferă să rămȃnă la comentarii agresive şi la astuparea urechilor faţă de orice altceva. Acelora nu le voi accepta niciodată postările pe blogul pe care îl moderez, fiind in acelaşi timp deschisa la orice comentariu care se referă la fenomenele despre care vorbesc, nu la persoana care le descrie.

Articol publicat anterior pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp