Rănesc, deci trăiesc! (Despre meseria de om, specializarea hater)

Foto: Guliver Getty Images

La recomandarea unui prieten, urmăresc online înregistrarea unui discurs susținut de un om cu suflet mare, implicat într-o cauză de uriașă umanitate – salvarea unor copii. Nu dau nume, ultimul lucru pe care îl doresc este să alunec în derizoriul unei dezbateri cu textură politică. Discursul vibrează autentic, mișcă până la lacrimă, inspiră, mobilizează resurse de compasiune și empatie. Omul crede profund în ceea ce spune, iar acțiunile lui sunt perfect convergente cu mesajul transmis. Sunt atât de impresionat, încât vreau să aflu cum au recepționat și alții acest mesaj și cobor în locul pe care de obicei mă strădui să nu îl mai frecventez – cobor către comentarii. Parcurg primele mesaje, oameni pe care îi regăsesc pe aceeași frecvență emoțională cu mine. La primul scroll down, inevitabilul se produce: „fanatic”, „gândire primitivă” și o furibundă reacție mai jos „o vită ca tine”. Ca de obicei, simt ghemul de sârmă ghimpată care îmi crește în stomac. Ghemul ăla care strigă tare – de ce?

Să lămuresc ceva: în nici un caz nu condamn opiniile critice, argumentate, raționale, diferite, nici măcar atunci când sunt livrate incisiv. Progresul s-a născut mai tot timpul dintr-o încleștare aprigă de idei. Nu contest nici feedback-urile aspre pe care le recepționează în plex persoanele publice (deși o minimă cenzură operată de eleganță sau de bun simț nu cred că ar extinde gaura din stratul de ozon). Asumarea unui rol public presupune acceptarea, la pachet, a mângâierilor cu foița de șmirghel. Nici ironia șugubeață nu cred că produce mult ulcer (qui s’aime se taquine). Nu o să-i includ aici nici măcar pe cei care practică meseria de troll pe vreun stat de plată (deși, pe bune, codul COR oferă variante infinit mai onorabile și mai salubre).

Mă refer aici strict la cei care revarsă torente de acid sulfuric în capul unor persoane pe care nu le-au cunoscut în viața lor. De ce? Logistic, pentru că se poate, sub adăpostul unei identități obscure, în oceanul tulbure al internetului. Teritoriul de vânătoare perfect pentru noul tip de prădător incognito.

Să doară! Să îl doară! I-am zis-o!

Cum ar veni, nu l-ai întâlnit pe om, nu ai avut niciodată de a face cu el, drumurile voastre nu s-au intersectat. Nu-i cunoști decât foarte vag ideile și deloc principiile, valorile, faptele. Nu ocupă nici o funcție publică. Domnule, nu știi nimic despre el. Mai nimic. Ai dat de el în spațiul virtual. Ai avut acces la o frântură de opinie, la un scurt comentariu, la o biată părere lansată acolo, uneori ruptă din context, o jumate de gând. Și tot ce faci e să iei instantaneu barda replicii injurioase și să izbești cu ea într-un elan de ură ieftină. „Ești un imbecil răpciugos”, „crăpa-ți-ar capul”, „idei cretine”, „ai mințile duse”, „bou patentat”, „ai fost făcut la beție”… (selecția mi-a luat exact zece secunde de scufundare prin șanțurile Facebook, la întâmplare).

Că se poate întampla să rănești adânc un om despre care nu știi mai nimic? Că o faci absolut gratuit? Pe baza unui dezacord (eventual) de opinie? O divergență deseori palidă, aparentă, maruntă, superficială sau făra miză? Și ce dacă? Să doară! Să îl doară! Să simtă jignirea până în măduva spinării. Să sângereze când citește replica postataă. O, daaaa. I-am zis-o!

De meserie om. Specializarea prădător. Sau despre voluptatea de a urî intempestiv, fără să știi exact de ce, fără să știi de fapt pe cine. Căutând cu disperare o adeverință de legitimitate pentru actul tău de cruzime.

De ce?

După ce parcurgi asemenea mesaje insalubre și îți trece refluxul gastric al indignării, nu ai cum să nu te intrebi - de ce? Ce poate genera o asemenea disponibilitate uriașă de a răni un necunoscut? Mai ales când nu poți bănui consecințele maladive ale rănii provocate. Păi, nu-i așa, dacă e sensibil să nu se expună dom’le în social media. Să nu posteze, frate, dacă nu ține la tăvăleală. Aici, pe net, se dă la gioale, da?

E greu să „pui degetul pe rană” când încerci să descifrezi mecanismele comportamentului de tip: simți că trăiești când rănești. Acum 2.000 de ani s-a lansat zicerea Homo homini lupus est. Trist a mai fost Plaut. Evident, se aplică unui număr limitat de trăitori, dar sentimentul că acest număr crește este copleșitor.

De ce? Să fie mecanismul ancestral și crud al supraviețuirii? (dacă îl dărâm pe celălalt, cu sau fără motiv, am mai multe șanse eu). Sau refularea oarbă a unor frustrări acumulate din partea unor cunoscuți care este gestionată agresiv prin rănirea altora, necunoscuți? (mă doare, deci să-i doară și pe ceilalți). Complexe de inferioritate care ne imunizează sinistru la suferința celui rănit? (mă simt mărunt, deci hai să contribui prin invalidare la extinderea speciei de mărunți). Un deficit de empatie care crește la fel de accelerat ca numărul de G-uri din rețelele celulare? O patologie contagioasă care se extinde în lumea avatarurilor noastre virtuale? Beția de superioritate a lui - „i-am zis-o!”, prada deșartă câștigată de o replică plină de vitriol?

Rănim gratuit și frecvent pentru că suntem de fapt tot mai vulnerabili și deseori tot mai singuri în fața noului nostru organ de simț, ecranul de smartphone? Ecranul nostru cel de toate zilele, metafora noii cuști în care ne înghesuim fragila personalitate. Spațiul de exprimare care induce unora o ultimă speranță că măcar rănind reușesc să agațe, să acapareze, să pastreze o bucățică de relevanță. Senzația că mai dețin o fărâmă de putere asupra altora, puterea de a cauza suferință. Măcar să simți că ai rănit pe cineva decât să nu mai simți că trăiești, nu?

Probabil că armate de psihoterapeuți calificați vor decodifica noile (vechile) noastre comportamente de prădător online. Cohorte de guru spirituali ne vor lumina. Dar… să nu-i ranim!

Din colțul meu de utopie, am încredințarea că năucitul homo sapiens va avea șanse simțitor mai mari de sănătate sufletească dacă va integra în ceasul al 13-lea o nouă poruncă: „Să nu rănești!”

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp