Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Ratatul și rahatul - în București și în provincie

Lungmetrajul de debut al lui Andrei Cohn a avut un traseu extrem de sinuos. Câștigător la CNC în 2010, filmat în 2012 și lansat abia în 2015, Acasă la tata și-a pierdut din elan pe drum și s-a strecurat aproape nevăzut (la propriu, dar și ca expunere, criticii l-au primit nici cald, nici rece) într-un an foarte bun și destul de plin pentru cinemaul autohton. 

Acasă la tata va rula în ianuarie pe HBO, o bună ocazie pentru un film bun, ieșit deja din sălile de cinema și fără parcurs festivalier notabil, de a ajunge la un public mai mare înainte să dispară de pe radar.

Acasă la tata e într-un sat la malul mării, unde Robert (Alexandru Papadopol) ajunge cu un bagaj suspect de mare pentru vizitele lui obișnuite (adică scurte). La nedumeririle tatălui (Florin Zamfirescu), personajul principal îi răspunde țâfnos că în geantă are droguri. Acest clin d'oeil către Marfa și banii, momentul zero al Noului Val Românesc, nu avea cum să scape și receptarea filmului s-a cantonat în principal în jurul filiațiilor cu mișcarea mai sus amintită. 

Recunosc, mie mi-a scăpat referința, poate și pentru că eram prea iritat de decupajul arbitrar și amatoricesc al primei secvențe (reîntâlnirea tată – fiu). Asta până mi-am dat seama că nu e vorba de pedanteria formalistă a unui nou venit în rândurile NCR. În primul rând, decupajul frust, antinarativ și fragmentar (în contra direcției clasice în cinema care folosește montajul pentru iluzia de continuitate, dar și în contra direcției curentelor neorealiste de a lăsa cadrele să curgă) rezonează cu raportul dintre cele două personaje. Acasă la tata, Robert e copil. 

Un bărbat în toată firea, jurnalist la București (ba chiar și un pic poet), protagonistul nu e în stare să-și articuleze frustrările sau măcar vreo minciună coerentă despre vizita neașteptată și bagajul care anunță o ședere prelungită. Bâlbâitul lui care nu avansează deloc narațiunea e dublat în formă de repetitivitatea montajului, astfel că mare parte din această secvență pare pusă cap la cap din duble ale aceluiași cadru, un fragment video care se blochează după un timp și o ia singur de la capăt. În al doilea rând, tăietura extrem de ascuțită cade invariabil și implacabil indiferent de context (replici, acțiuni) și aduce montajul în prim plan, face vizibil ritmul și mijlocul (tăietura) devine scop.

Această secvență care dă titlul filmului e de fapt un preludiu, un esablishing shot care se întinde pe minute bune, dar care furnizează prea puține elemente care sunt duse mai departe. Filmul propriu-zis, dramaturgic vorbind, e triunghiul amoros care se încheagă ulterior între Robert, Petrică – Andi Vasluianu (prietenul din copilărie rămas în sat) și Paula – Ioana Flora (prima iubire). Calofilia tăieturii care nu ține cont de reguli lasă acum loc dialogurilor excelente ale lui Mimi Brănescu. 

Decupajul, deși păstrează ceva din antiutilitarismul din prima secvență, se mulează acum pe replici, lasă loc pentru impact. Acasă la tata e un film foarte vorbit. Asta și statismul cadrelor (aproape tot timpul se discută în jurul unei mese), trimit la originea teatrală a textului. Filmul se sprijină foarte mult în textul lui Brănescu și în jocul excepțional al celor trei actori principali (laturile triunghiului amoros). 

Un citat din Petrică (căsătorit, îndrăgostit însă de Paula) ca exemplu pentru ambele afirmații: „Să vă fut în gură pe amândoi, mă duc să plâng acasă la mine. Că am familie și copii”, le spune el miorlăit, ca o concluzie la bătaia pe care i-o aplicase lui Robert (după ce tot el îl înghiontise să încerce ceva cu Paula). Vasluianu – în poate cel mai bun rol al său – reușește să livreze replica astfel încât să-i păstreze intacte contradicțiile: umorul implicit nu obturează drama erotică autentică a personajului. Replicile lui Mimi Brănescu, așa cum sunt jucate în filmul lui Andrei Cohn, au această calitate de a suna natural în gura personajelor neexcepționale și de a fi memorabile în același timp (dincolo de funcția informativă sau de caracterizare a personajului).

Poate și din cauza asta filmul nu s-a bucurat de o apreciere critică mai importantă, pe principiul că ce e bun era deja acolo, iar contribuția lui Cohn (sau contribuția cinemaului la un text care își testase deja valoarea prin două puneri în scenă) e neglijabilă, mai ales că merge pe urmele bătătorite ale esteticii Noului Val. Rămâne lucrul cu actorii, unde viziunea lui Cohn, conform propriilor declarații, a fost să le acorde o libertate destul de mare. Aportul regizoral poate fi intuit însă prin ricoșeu din alegerea actorilor. Singurii care își păstrează rolurile din teatru sunt Vasluianu și Mirela Oprișor (Petrică și Mia), soț și soție, dar în două distribuții diferite. Tot lui Cohn (absolvent de arte plastice) i se datorează câteva compoziții studiat picturale – din nou ceva ce nu se vede foarte des în filmele românești noi –, cea mai reușită fiind cea din scena de sex (care ar merita o cronică în sine).

Pe de altă parte, nici estetica nu-i atât de bătătorită pe cât s-ar crede, pentru că Acasă la tata e o variație importantă de la filmele „felii de viață” în care „nu se întâmplă nimic”. Da, e o felie de viață, fără mare miză, fără vreo evoluție a personajelor, iar dilema personajului principal (geanta neagră de la început) se rezolvă cu bine printr-un deus ex machina. Dar filmul are un atu care ar putea să mai umple din prăpastia care separă Noul Val de publicul mare: umorul. Fără să fie neapărat o comedie, poate o dramedie, umorul din Acasă la tata nu e nici negru, nici absurd, nici paravan pentru critică socială (nu ca scop), nici răutăcios față de personaje, e pur și simplu cald. Asta în măsura în care reușim să trecem peste mizerabilismul aparent al ratării (profesionale, artistice, amoroase, relațiilor de familie) și să ne atașăm de niște personaje care nu sunt chiar atât de diferite de noi. Piesa de generic, celebra semnătură auctorială pe care o practică mai toți regizorii Noului Val, un Beethoven pe ritm de manea, nu e distanța care ne separă de personaje, ci distanța universală de la aspirații la realizări. Vorba lui Robert: „El a făcut un căcat aici, pe plan local, eu am făcut un căcat mai încolo, la București”

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Microsoft Envision Forum

Peste 800 de reprezentanți ai mediului de afaceri au luat parte, la București, la cea de-a VII-a ediție a Microsoft Envision Forum. În timpul conferinței, Gerd Leonhard - cunoscut futurist și autor, Raymond Campbell - fondator și CEO al Phulukisa Health Solutions și Cedric Dumont – aventurier și antreprenor au discutat despre transformarea digitală.

Citește mai mult

iancu guda - andreearosca.ro

Iancu trăiește printre cifre. Biroul lui e mic și „decorat” cu o grămadă de lucruri care reflectă și preocupările, și pasiunile, și munca lui: pe un perete e un tricou semnat al echipei Viitorul Constanța și alte memorabilia legate de clubul creat de Gheorghe Hagi. Fotbalul e una dintre pasiunile lui Iancu, alături de înot.

Citește mai mult