Sari la continut

Protecția datelor cu caracter personal

Din 25 mai Republica.ro aplică noua politică de protecție a datelor cu caracter personal și modificările propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 (GDPR). Prin continuarea navigării pe platforma noastră confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

REPUBLIC: De cealaltă parte a baricadei

N-am publicat acest text pe 22 decembrie. „Mărturiile” despre Revoluție, în cap cu cele ale domnului Ion Iliescu, care n-a participat la ea, au ajuns un fel de antreuri pentru porcul de Crăciun.

Acum, că damful sărbătorilor, pe care le suport din ce în ce mai greu, s-a dus, încep în Republica o rubrică intitulată REPUBLIC. Voi republica aici texte pe care le-am publicat de-a lungul anilor, acelea care păstrează o anume relevanță în fața zilei de azi. Sau care, abia acum își ating maturitatea de sens.

Interviul mi-a fost acordat în decembrie 1992, de un ziarist. Cu Gheorghe Ioniță am fost coleg la Adevărul. Faptul că fusese activist de partid și lucrase la Scânteia nu-l împiedica să fie un jurnalist de investigație inteligent și talentat. Eram aproape de aceeași vârstă, dar boala incurabilă de care suferea îl făcea să arate bătrân. 

Cu câteva luni înainte de a muri, Moșu, cum îi ziceam toți, mi-a încredințat, el știe de ce, această descărcare de suflet, un fel de spovedanie pe care n-a vrut s-o rostească în fața unui preot.

Am publicat-o în Adevărul, Moșu lăsând la alegerea mea dacă să-i dau numele sau nu. Atunci, n-am făcut-o. O fac astăzi, în amintirea ziaristului Gheorghe Ioniță, alăturat, cu câțiva ani întârziere, poporului morților din Decembrie.

De cealaltă parte a baricadei

28 decembrie 1992

Întotdeauna m-am gîndit la ce vor fi simțit cei aflați atunci, în Decembrie `89, de partea cealaltă, cum au văzut ei lucrurile care mie mi s-au întipărit într-un anume fel în memorie. Dincolo de viziunea afectivă, adevărul e întotdeauna puțin altfel și nu te poți apropia de el decît încrucișînd mărturiile fatal subiective ale mai multora. Pentru asta aveam nevoie de un om dispus să fie sincer.

- Pe 20, seara, mi se spusese: „Ai grijă, mîine să vii devreme, că va fi ori vizită de lucru, ori un mare miting”. Cînd am ajuns, dimineața, mi-am dat seama că o să fie miting, fiindcă i-am văzut cu cuvîntări, și le pregătiseră de cu noapte.

- Și s-au mobilizat oamenii...

- Da, o parte chiar fuseseră băgați în piață, dar pe urmă au fost scoși, fiindcă s-a spus că nu se mai ține miting.

- Pe la ce oră a fost asta?

- 8,40 – 9,00. Deci, cînd intrau, i-au scos. Și aici s-a produs marea devălmășie, că unii au plecat acasă, alții n-au mai intrat unde trebuia...

- Stai. Deci s-a făcut o tentativă de scoatere a oamenilor din piață. Cine a dat ordinul ăsta?

- Nu știu.

- Păi cum, voi nu primeați niște directive, de la cineva?...

- Eu n-am primit nimic, Croitoru n-a știut nimic, ordinul s-a dat direct de la C.C. M-am dus la Croitoru și i-am spus, domne, m-a sunat secretara de sectorul I că are 25.000 de oameni de scos din piață, ce se întîmplă, nu se mai ține? Cum, a sărit Croitoru, tîmpitu` ăsta de Barbu Petrescu, cutare, cutare, trebuie să se țină mitingul, să-i bage înapoi. Ei, aici s-a fracturat totul. Piața avea grefată pe ea un caroiaj, în fața lui Ceaușescu veneau marile întreprinderi, aici sectorul I, aici sectorul VI, fiecare cu parcela lui, ca să știi pe cine regulezi dacă iese ceva. Ei, cînd i-au rebăgat în piață, ordinea nu s-a mai păstrat. Nu mai aveai nici un control. Nici pe stație.

- Ce stație?

- Noi, care eram în față, vorbeam în „pițigoaie”și luam legătura cu secretarul cu propaganda de la sectorul III, să zicem, și, în funcție de ce spunea Ceaușescu, îți dai seama că îi știam cuvîntările, îi spuneam: „Pregătește cinciu`”. Și cinciu`, el știa, și le zicea la vreo doi-trei, de lîngă el, secretari de partid: „Ceaușescu, România, stima noastră și mîndria”. Și atunci începeau toți, și trebuia să iasă clocotu` ăla, dacă nu ieșea, intrau transmisioniștii...

- Și ce făceau?

- În cazul în care oamenii nu strigau – puteau să amuțească toți, să fie o bombă atomică – atunci ei băgau tare prin difuzoare...

- Bun, deci, pîn` la urmă era toată lumea din nou în piață. Și tu te întrebi ce rost a avut toată bulversarea asta?

- Ei, aicea a fost o manevră mare de tot, pe care n-o știe nimeni. De fapt, se zice că Ceaușescu n-a vrut să se țină mitingul. Pe urmă toți au crezut că mînăria a fost făcută de Barbu Petrescu, că ăsta n-a fost arestat, nici măcar anchetat, nimic, membru al secretariatului CPEx, om în primii 6 din Romînia. Că el a trecut peste tovarășa, a intrat la Pafnutie, nimeni nu știe cum a reușit, și l-a făcut p-ăla să țină mitingu`. Așa că felia care se ocupa cu propaganda, etaju` 6, Olteanu și toți ăștia, știau că mitingul se ține, iar ălora care băgau oamenii în piață li se spusese că nu se mai ține.

- Cum s-a declanșat totul?

- La vreo cinci-șase minute după ce începuse nebunu` să vorbească, în zona sectorului VI, între BCU și Palat, unii au început să înțepe femeile din spate cu niște sule ascuțite și alea au, au, au, veneau în față și împingeau. Asta a fost prima încercare și a fost stăvilită, fiindcă valul s-a proptit în țevile de la lozinci, mari ca niște stănoage, mureai sufocat, dar nu puteai să te duci mai încolo. Pe urmă, a venit momentul cel mai dur. Ce Nica Leon, ce petardă, totul s-a făcut din sonorizare. Cînd vorbea Pafnutie trebuia să fie liniște clară, clară. Ăștia de prin mașini n-aveau voie nici să se atingă de butoane, stăteau cu pistolul la spatele lor. Era acolo un colonel de transmisiuni, care răspundea cu capul, a și murit după două luni. Ei, la vreo șapte minute după ce începuse discursul, s-a auzit un zgomot care pe noi ne-a șocat: jjjjjjj... Aveai senzația că o să-ți ia căpățîna un avion. Ce avion, că n-avea voie să se ridice nimic de la sol cînd vorbea Pafnutie.?! A fost înspăimîntător. Primii care au fugit au fost securiștii din față, vreo douășpe figuri celebre ale securității romîne, generali...

- Și Vlad?

- El era în balcon, cu Postelnicu și Neagoe. Ăsta, Neagoe, era protocolul lui Pafnutie, tocană îi făcea pe toți, și pe Postelnicu, putea să omoare pe oricine. Am înțepenit cînd i-am văzut cum fug ață, ca nebunii, oameni de 50-55 de ani, toate hăinuțele alea frumoase... Și atunci au apărut patru guri de mitralieră în ferestrele de sub balcon. Am căzut, mi-am pierdut stațiile. Nu știu de unde, dar cred că din intrarea principală, au apărut vreo sută și ceva de oameni și s-au postat în semicerc, ca la handbal. Erau în costume și pantofi de vară, ăștia erau rezerva care trebuia să stea înăuntru, era clar că nu mai are cine să asigure protecția. Atunci au coborît Postelnicu și Barbu Petrescu și ne-au spus că sînt derbedei în București și că să-i spintecăm cu steagurile, să-i zăpăcim. Pe la 12 – 12,15, au început să iasă din BCU, deci nu de la Direcția a V-a, un scutier, un civil, un scutier, un civil... La semafor, vizavi de Ateneu, erau strînși vreo sută de derbedei, ziceau ăștia...

- Ce fel de derbedei?

- Ei, erau oameni normali, tineri în mare majoritate, care strigau ceva, dar eram prea departe ca să înțeleg ce. Și atunci se auzea în pițigoiu` lui Zmeu: „Oneștiu`, Oneștiu`, în Onești se forțează intrarea în piață...”, „Primăria, sîntem Primăria, vin spre Primăria Capitalei...”. „Romană, Romană, aici e plin...”. Pe mine m-au trimis la Primărie și aici s-a ținut teleconferința cu dementu`, că să formăm comandamentele de pază, muncă, luptă și apărare, că trebuie să-i luați cu lanțurile, cu bețele, că și eu am fost tînăr, că am greșit că i-am lăsat cu păru` mare și uitați ce au făcut din țara asta huliganii ăștia. Și că o să aibă el o discuție cu CC al UTC, că nu se poate întîmpla în Romînia așa ceva. Pe urmă eu nu mai știu nimic din oraș, m-au trimis la Gara de Nord, să am grijă să nu intre trenuri pe care scrie Timișoara, cizmaru` și altele din astea. Am stat acolo ca prostu`, era o liniște și un pustiu, pe urmă m-a sunat pe la 3 dimineața Știrbu, în triaj la Grivița, și zice: „Îmi trimiți 30-40 de oameni, îți trimit eu mașină, oameni de încredere, să ia niște mături cu ei că trebuie să facem curat în Piața Universității”. După trei minute, mă sună iar și zice că nu mai e nevoie, că au băgat armata și ADP-ul, că nu trebuie să vadă civilii sînge acolo. I-am scos, zice, nu mi-a spus-o nici cu bucurie, nici cu strîngere de inimă, e Securitatea pe urma lor, îi hăituie pe Republicii către Mihai Bravu. Poți să te odihnești, e totul în regulă.

- Avea dreptate, totul era în regulă.

- Da. Și dimineața la 8, cînd am ajuns la el, l-am găsit în altă stare de spirit, răvășit. Stătea uite-așa, cu capu-n mîini, se uita la mine și zicea: „Ai auzit? Ăștia de la IREMOAS au început să iasă, ăia de la Autobuzul, IMGB-ul nu mai muncește, toată Pipera a ieșit, de fapt, ce mai, e lată rău...”. De acolo am plecat pe 6 Martie, să mă duc acasă, nu vorbeam cu nimeni pe stradă, îmi era rău de frică. Se auzeau împușcături dinspre Piața Universității și pe jos erau numai tuburi goale, am mirosit vreo trei, erau proaspete. La Romarta Copiilor îl mai aducea pe cîte unul, sîngera, îl tîrau ca pe porc, cîte doi, și-l băgau la Miliția Capitalei. Am ajuns acasă, abia am apucat să mă bărbieresc și hop, moartea lui Milea la televizor. M-am speriat cînd am auzit „trădare”. Să vezi că ăștia ne împușcă pe toți, așa că m-am întors la sediu. La poartă m-am întîlnit cu Barbu Petrescu: „Să trăiți, tovarășu` prim”, am zis. „Te bag în p... mă-tii”, mi-a răspuns.

- Ce nu-i convenea?

- Cred că nu-i mai convenea nimic. Toți fugeau din sediu, eu mă întorceam. Sus i-am găsit pe Croitoru și pe Zmeu. „Stai jos”, mi-a zis Croitoru. „S-a terminat, gata, s-a dus tot la vale, gata”. Zmeu era roșu-vînăt la față, s-a încărcat cu niște dosare de la cadre de la ei, c-acolo era cremenea, și-a plecat rupînd ușa. Am auzit că a lucrat p`ormă pe la Bragadiru, acum are o firmă. Croitoru a scos din fișet o sticlă de Ballantine`s și a băut ca mitocanu`, un pahar întreg – el nu bea niciodată – , a lăsat totul deschis, sticla pe masă și-a zis: „Hai să mergem. Și să nu ne mai întoarcem niciodată. Aici o să fie o casă pustie”.

Am închis reportofonul. Îl privesc pe omul din fața mea. E cu puțin mai în vîrstă decît mine, dar arată mult mai bătrîn, are privirea încețoșată și ochii încercănați adînc. Un soi de resemnare ușor amuzată îi plutește pe fața pămîntie. Simt nevoia să închei altfel discuția.

- Și ce-ai simțit atunci, îți mai amintești?

- Eu știu?... Nu mi-a părut rău că a picat Ceaușescu, dar... mi-am văzut un castel de nisip dărîmat. Mi-am dat seama că am fost un fraier, că m-am agățat de ceva care... Dar altceva ce să fi făcut? Nu fac filosofie, că m-am născut în comunism sau mai știu eu ce, dar era singura alternativă prin care eu, din muncitor am ajuns, chipurile, intelectual. Acuma îmi dau seama că a fost o mare, o mare... minciună. O mare minciună. O minciună atît de frumos glasată și cu atîta ciocolată pe ea, că au înghițit-o și alții, mai deștepți decît mine, fie amăgiți, fie ca să parvină, să trăiască mai bine... Pe urmă depindeai de ei, erai o unealtă. La Congresul XIV, un congres militarizat, eram niște oameni de carton; ca să ajungă un sergent de securitate să îmbrîncească un secretar de sector, cînd Pafnutie zicea că partidul conduce în țara asta... De asta nu-mi pare rău că a picat Ceaușescu, a distrus oamenii cu Securitatea asta, pe care el a creat-o. Eu am 40 de ani, mai am ceva de trăit, da` sînt unii care... vai de viața lor... Eu am timp să mai aflu ceva de la viață, alții nu. Or, ăia nu pot să-l ierte și au dreptate să nu-l ierte.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Mda, sa zicem ca ar fi ceva ! Dar Revolutia romana din '89 are mult mai multe necunoscute si care probabil vor ramane mult timp de acum in colo.
    • Like 0
  • Chiar ca nu mai ști ce să spui......iar după 27 de ani avem iar PSD.....ce sa mai înțelegi......
    • Like 0
  • PRIMA ZI DE SCOALA
    Impreuna cu fratele meu mai mare, Iosif, care trecuse deja in clasa a doua, am pornit spre scoala. Pe drum, alti copii, multi copii, ii cunosteam de pe malul garlii. Eram bucuros. Venise domnul invatator Dinescu in curte la noi, cu ceva vreme in urma, cu un caiet si un creion. Mama l-a poftit pe un taburel, un scaunel, sa stea, iar de scris i-a pus in fata o masuta joasa, rotunda, din scandura. A inceput sa ma intrebe si nota ceva in caiet. Dupa un timp, nu a mai scris in caiet, doar ma intreba. Doream mult sa merg la scoala, ca fratii mei mai mari. Vazand ca nu mai scrie, eram speriat. –Bine, conchise el, la toamna sa-l dai la scoala! ii zise mamei si pleca.
    Am fost si la gradinita, stiu sigur ca nu a fost un vis. Nu tin minte cine m-a dus si cine m-a luat acasa sau daca am fost singur. Nu tin minte nici unde era gradinita. Nici cine era educatoare. Atata tot imi aduc aminte ca erau multi copii si ne jucam si ca atunci cand ne-a scos educatoarea afara, m-am furisat in clasa si am furat din mancarea unui copil, din ghiozdanel. Educatoarea ne-a intrebat pe toti cine a facut lucrul asta dar toti au zis ca nu.
    Acum mergeam la scoala, aveam si eu traista, copii erau veseli, eram in culmea bucuriei. Am sa invat si eu sa scriu si sa citesc, am caietele mele, creionul meu, cerneala mea, penite. Tocul mi-l confectionasem deja din spic de porumb.
    Pe drum, Iancu, vecinul nostru, care era mai mare cu doi ani decat mine, imi spune sa merg cu el ca sigur voi fi cu el in clasa, asa se procedeaza. Clasa noastra era, daca intrai pe la intrarea profesorilor, prima pe dreapta, dar noi am ocolit scoala si am intrat pe la elevi, de altfel, ca toti copii. Intram in clasa si ma lasa acolo. Ma asez sfios in spatele clasei. Pe foarte multi nu-i cunosteam, erau si unii mai mari… -Ia uite-l bai p`asta, e descult! M-am mirat, cum adica, pai eu asa sunt, asa am umblat toata vara, iarna daca ramaneau ceva incaltaminte veche de la Daniel mai ieseam si eu pe`afara… -Ha, ha, ha!… au inceput in cor toti copii care erau in clasa. Au inceput sa ma impinga, sa ma calce pe picioare, sa rada de traista mea, sa ma traga de ea. M-am refugiat in coltul din dreapta al intrarii, langa catedra. S-au stans cerc in jurul meu, jignindu-ma. Eram speriat rau, cand deodata, a aparut Iancu: -Bai, ce-i aici? Aaaaa, ce-aveti bai cu el, ia, lasati-l in pace! S-au potolit doar cand a inceput sa imbranceasca cativa copii. Se facuse liber spre usa si dus am fost. Am iesit pe la intrarea profesorilor. Pana la intersectia cu drumul spre casa noastra nu cred ca putea cineva sa ma prinda. Atunci am intors capul si am vazut ca nu era nimeni in urma. Am alergat in continuare spre casa. In urma mai auzeam cate o voce: -Hei, baiatule, de ce alergi? Sau ai fugit de la scoala… Cand se termina sirul de case de pe partea stanga, era un loc viran, cultivat cu porumb, si acolo, langa drum, era o pluta mare, mare, scorburoasa. M-am oprit si m-am bagat in scorbura. `Aici voi sta pana se intorc de la scoala copii`, ma gandeam eu. Nu a trecut mult timp ca un om ma vede si-mi zice: -Ce-i cu tine acolo mai, tu nu esti la scoala? Al cui esti tu? M-am strecurat afara si dus am fost, spre malul garlei, prin porumb. Ma opream si ma uitam sa nu ma vada careva trecand dintr-un loc in altul, nu toata lumea avea culturi de porumb. In dreptul CAP-ului a trebuit sa trec garla, daca ma vedea cineva? Am luat-o pe la Zavoiul Cocoanii iar mai apoi spre casa, trecand iarasi prin garla. Nu m-a vazut nimeni. M-am ascuns in porumbul din gradina noastra, cu gand sa astept pana il voi vedea pe Iosif venind si apoi sa ies. Mama cultiva numai porumb romanesc, crestea inalt, se curata greu de pe cotolan, dar foarte bun pentru mamaliga. Mergea la moara cu el pentru macinis si de multe ori venea catranita de acolo: -Iar m-au furat ticalosii, am luat si alt malai, nu m-a lasat sa astept pana se duce tot porumbul lor din cuva, m-a impins sa-l pun p`al meu, dar`ar Dumnezeu si Maica Domnului, uite, daca vreodata mergeti sa macinati, sa stiti, turnati porumbul dupa ce nu se mai vede prin gemuletul din burlanul de scandura ca mai cade boabele lor. Atunci turnati si voi. Ala e malai de-al nostru, ala e bun, nu malaiul lor, ca iasca. Imi dau seama ca acum am altele pe cap. Ii voi spune mamei ca am vrut eu s-o iau pe malul garlei, ma gandesc. Nu a trecut mult asteptand acolo ca Ionel, fratele mai mic cu doi ani, ma vede si zice: -Mamaaaaa, uite-l pe Timulica (asa imi ziceau copii, a cu castronas deasupra), e aici in porumb, ce e bai cu tine, ai? de ce esti aici? Ce sa le spun? ca au ras copii de mine? nu ma vor crede… -Iesi d`acolo, sa nu vin eu c`o joarda, vino`ncoa, zice mama. Mama era si speriata, nu intelegea ce s-a intamplat, doar ne urmarise dimineata cu privirea pana am disparut la prima curba spre scoala. Tarziu, i-am spus de ce. –D`aia mai ai fugit tu de la scoala? stai ca iti arat eu tie! Vine cu o nuia si-mi zice: -Te duci? –Nu ma mai duuuuuuc, mamaaaaa! Imi da vreo doua pe spinare. Nu m-am clintit. Deobicei, fugeam. Isi da seama ca sunt hotarat. –Hai mama, du-te la scoala sa inveti si tu carte, sa-ti faci si tu un rost in viata! Nu si nu. A doua zi, aveam tenesi si ghiozdan. Din toata saracia ei, mi-a cumparat sau nu stiu cum a facut, de unde-i avea. Eram tare bucuros. Am mers la scoala si copii nu au mai ras de mine. Dupa vreo saptamana, vine Daniel, fratele cel mai mare, era intr-a cincea, cu o traista mare plina de incaltaminte. O rastoarna in curte. Nu imi vine sa cred ce vad. –Hai, luati si alegeti-va, zice mama. Erau pantofi, tenesi si bascheti, purtati, uzati, dar ce conta? Am inceput sa probam. Pentru mine, nimic. Toti erau buni de Iosif, era mai mic de statura ca mine. Am fost suparat rau de tot. Dupa nu mult timp, mama mi-a cumparat si costum albastru. Eram tare mandru de el. Zburdam de bucurie. Intr-o zi, venind de la scoala, ne-am agatat de o caruta. Nu ne auzea cand urcam, din cauza uruitului rotilor de fier. Asa si acum. Cand ne-a vazut carutasul si a dat cu biciul, am sarit. De marginea carutii erau agatate sarme pentru legat snopii de coceni, sarme de la baloti. Mi s-a prins haina de o sarma si mi-a sfasiat-o. –Bai, ia uite, ti s-a rupt haina! Am crezut ca nu e adevarat, ca nu mi se intampla mie. Cum sa-i zic lui mama? Am ajuns acasa. Nu dupa mult timp, mama, suparata, imi zise: -Da`ncoa haina, sa vad, da-o s-o cos! P`asta s-o ai pana te-oi insura! Aflase. Am rasuflat usurat dar sufletul imi era tot greu.
    -----------------------------------------------------------------
    Merg sa culeg ouale de prepelita, sa mai verific hrana si apa, e aproape ora opt… Lectura placuta!
    Scrisă şi postată exact cu un an în urmă în Starea mea. I-am pus lacăt din lipsă de aprecieri. Azi am recitit-o şi chiar mi-a plăcut mai mult decât atunci când am scris-o.
    • Like 4
  • Gandurile unui om, mai mult sau mai putin parte (a suta mia rotita) a sistemului, care are un moment de buimaceala in timpul evenimentelor din decembrie '89. Ca si cum toti ceilalti am fi fost perfect lucizi si am fi stiut exact ce se intampla. Deruta si nesiguranta ne cuprinsese pe toti. Atata doar ca cei mai multi dintre noi credeam ca va urma ceva mai bun, mai bine, gandindu-ne ca nu poate fi mai rau decat "sub Ceausescu". Daca ne-am inselat sau nu sperand asa ceva mi-e greu s-o spun....
    • Like 0
  • Pentru a intelege cat mai bine fenomenul "Decembrie '89 " ar fi de ajutor cat mai multe dezvaluiri de acest gen cu ajutorul carora sa se lamureasca si cei care inca mai cred ca ce s-a intamplat in Bucuresti si in restul tarii dupa fuga Ceausestilor se numeste revolutie. Recomand si cartile lui Grigore Cartianu in legatura cu acest subiect.
    • Like 0
  • Daca toata viata noastra de dupa 89 este cladita pe o minciuna, ce sperante sunt sa o repunem pe fagasul normal?
    • Like 0
  • check icon
    Și-a asigurat un mic loc în istorie, spovedindu-se. Interesant.
    • Like 0
  • Incep sa cred ca cel mai bun jurnalist (asa cred eu, inca), imbatraneste!! Sa fie sanatos!!! Cand incepi sa "republic"i articole de acum un sfert de veac.... . As scrie mai mult dar eu inca am nostalgia sarbatorilor de iarna si ica mai simt (chiar daca am nasul infundat de la o polipoza), "damful" acestora! Stimate CTP, te rog nu ma dezamagi! Fa-l pe mr. Scrooge din finalul frumoasei povestiri si vezi daca mai e inca in vitrina cucanul cel mare!!! cat despre revolutie.... hai sa vorbim de cea de la "pa'sopt"!!!
    • Like 1
  • "Eu am timp să mai aflu ceva de la viață". Interesant mod de a privi viata, traim sa mai aflam ceva, sa intelegem.
    • Like 2
  • imi place ziarul vostru..e free...ca mine...traiesc intr o tara libera si cred ca pina la urma totul se va plati..eu cred ca Romania e libera,,,dar noua ne e greu sa credem...in rest,,,bucurati va dfe viata,munciti,fi ti buni si onesti...love you Republica
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Vlad Petreanu_

În 1990, după ce lucrase într-o fabrică, Vlad Petreanu s-a angajat la un ziar, unde avea un salariu echivalentul a aproape 90 de dolari. Banii îi ajungeau, spune el, să își cumpere un pachet de țigări - la vremea respectivă fuma - și o cola pe zi, „și abia mă descurcam să mănânc ceva”.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon „La bani mărunți” cu Sergiu Manea, CEO BCR. Podcast amplificat de Republica

Sergiu Manea, care a preluat în urmă cu cinci ani conducerea celei mai mari bănci din România, a povestit că primul său salariu, o sumă echivalentă cu mai puțin de 80 de dolari, l-a primit în septembrie 1994. Se angajase înainte de terminarea facultății pe o poziție entry level, ca referent, la Banca Română pentru Dezvoltare, la Biroul de bănci corespondente, care azi se cheamă „financial institutions”.

Citește mai mult

Fetiță la laptop

Situația se poate schimba în orice moment și școli aflate acum în scenariul verde sau galben pot trece de pe o zi pe alta în scenariul roșu, dacă în cadrul lor vor fi confirmate 3 cazuri de Covid. (Foto: Guliver/ Getty Images)

Citește mai mult