N-am publicat acest text pe 22 decembrie. „Mărturiile” despre Revoluție, în cap cu cele ale domnului Ion Iliescu, care n-a participat la ea, au ajuns un fel de antreuri pentru porcul de Crăciun.
Acum, că damful sărbătorilor, pe care le suport din ce în ce mai greu, s-a dus, încep în Republica o rubrică intitulată REPUBLIC. Voi republica aici texte pe care le-am publicat de-a lungul anilor, acelea care păstrează o anume relevanță în fața zilei de azi. Sau care, abia acum își ating maturitatea de sens.
Interviul mi-a fost acordat în decembrie 1992, de un ziarist. Cu Gheorghe Ioniță am fost coleg la Adevărul. Faptul că fusese activist de partid și lucrase la Scânteia nu-l împiedica să fie un jurnalist de investigație inteligent și talentat. Eram aproape de aceeași vârstă, dar boala incurabilă de care suferea îl făcea să arate bătrân.
Cu câteva luni înainte de a muri, Moșu, cum îi ziceam toți, mi-a încredințat, el știe de ce, această descărcare de suflet, un fel de spovedanie pe care n-a vrut s-o rostească în fața unui preot.
Am publicat-o în Adevărul, Moșu lăsând la alegerea mea dacă să-i dau numele sau nu. Atunci, n-am făcut-o. O fac astăzi, în amintirea ziaristului Gheorghe Ioniță, alăturat, cu câțiva ani întârziere, poporului morților din Decembrie.
De cealaltă parte a baricadei
28 decembrie 1992
Întotdeauna m-am gîndit la ce vor fi simțit cei aflați atunci, în Decembrie `89, de partea cealaltă, cum au văzut ei lucrurile care mie mi s-au întipărit într-un anume fel în memorie. Dincolo de viziunea afectivă, adevărul e întotdeauna puțin altfel și nu te poți apropia de el decît încrucișînd mărturiile fatal subiective ale mai multora. Pentru asta aveam nevoie de un om dispus să fie sincer.
- Pe 20, seara, mi se spusese: „Ai grijă, mîine să vii devreme, că va fi ori vizită de lucru, ori un mare miting”. Cînd am ajuns, dimineața, mi-am dat seama că o să fie miting, fiindcă i-am văzut cu cuvîntări, și le pregătiseră de cu noapte.
- Și s-au mobilizat oamenii...
- Da, o parte chiar fuseseră băgați în piață, dar pe urmă au fost scoși, fiindcă s-a spus că nu se mai ține miting.
- Pe la ce oră a fost asta?
- 8,40 – 9,00. Deci, cînd intrau, i-au scos. Și aici s-a produs marea devălmășie, că unii au plecat acasă, alții n-au mai intrat unde trebuia...
- Stai. Deci s-a făcut o tentativă de scoatere a oamenilor din piață. Cine a dat ordinul ăsta?
- Nu știu.
- Păi cum, voi nu primeați niște directive, de la cineva?...
- Eu n-am primit nimic, Croitoru n-a știut nimic, ordinul s-a dat direct de la C.C. M-am dus la Croitoru și i-am spus, domne, m-a sunat secretara de sectorul I că are 25.000 de oameni de scos din piață, ce se întîmplă, nu se mai ține? Cum, a sărit Croitoru, tîmpitu` ăsta de Barbu Petrescu, cutare, cutare, trebuie să se țină mitingul, să-i bage înapoi. Ei, aici s-a fracturat totul. Piața avea grefată pe ea un caroiaj, în fața lui Ceaușescu veneau marile întreprinderi, aici sectorul I, aici sectorul VI, fiecare cu parcela lui, ca să știi pe cine regulezi dacă iese ceva. Ei, cînd i-au rebăgat în piață, ordinea nu s-a mai păstrat. Nu mai aveai nici un control. Nici pe stație.
- Ce stație?
- Noi, care eram în față, vorbeam în „pițigoaie”și luam legătura cu secretarul cu propaganda de la sectorul III, să zicem, și, în funcție de ce spunea Ceaușescu, îți dai seama că îi știam cuvîntările, îi spuneam: „Pregătește cinciu`”. Și cinciu`, el știa, și le zicea la vreo doi-trei, de lîngă el, secretari de partid: „Ceaușescu, România, stima noastră și mîndria”. Și atunci începeau toți, și trebuia să iasă clocotu` ăla, dacă nu ieșea, intrau transmisioniștii...
- Și ce făceau?
- În cazul în care oamenii nu strigau – puteau să amuțească toți, să fie o bombă atomică – atunci ei băgau tare prin difuzoare...
- Bun, deci, pîn` la urmă era toată lumea din nou în piață. Și tu te întrebi ce rost a avut toată bulversarea asta?
- Ei, aicea a fost o manevră mare de tot, pe care n-o știe nimeni. De fapt, se zice că Ceaușescu n-a vrut să se țină mitingul. Pe urmă toți au crezut că mînăria a fost făcută de Barbu Petrescu, că ăsta n-a fost arestat, nici măcar anchetat, nimic, membru al secretariatului CPEx, om în primii 6 din Romînia. Că el a trecut peste tovarășa, a intrat la Pafnutie, nimeni nu știe cum a reușit, și l-a făcut p-ăla să țină mitingu`. Așa că felia care se ocupa cu propaganda, etaju` 6, Olteanu și toți ăștia, știau că mitingul se ține, iar ălora care băgau oamenii în piață li se spusese că nu se mai ține.
- Cum s-a declanșat totul?
- La vreo cinci-șase minute după ce începuse nebunu` să vorbească, în zona sectorului VI, între BCU și Palat, unii au început să înțepe femeile din spate cu niște sule ascuțite și alea au, au, au, veneau în față și împingeau. Asta a fost prima încercare și a fost stăvilită, fiindcă valul s-a proptit în țevile de la lozinci, mari ca niște stănoage, mureai sufocat, dar nu puteai să te duci mai încolo. Pe urmă, a venit momentul cel mai dur. Ce Nica Leon, ce petardă, totul s-a făcut din sonorizare. Cînd vorbea Pafnutie trebuia să fie liniște clară, clară. Ăștia de prin mașini n-aveau voie nici să se atingă de butoane, stăteau cu pistolul la spatele lor. Era acolo un colonel de transmisiuni, care răspundea cu capul, a și murit după două luni. Ei, la vreo șapte minute după ce începuse discursul, s-a auzit un zgomot care pe noi ne-a șocat: jjjjjjj... Aveai senzația că o să-ți ia căpățîna un avion. Ce avion, că n-avea voie să se ridice nimic de la sol cînd vorbea Pafnutie.?! A fost înspăimîntător. Primii care au fugit au fost securiștii din față, vreo douășpe figuri celebre ale securității romîne, generali...
- Și Vlad?
- El era în balcon, cu Postelnicu și Neagoe. Ăsta, Neagoe, era protocolul lui Pafnutie, tocană îi făcea pe toți, și pe Postelnicu, putea să omoare pe oricine. Am înțepenit cînd i-am văzut cum fug ață, ca nebunii, oameni de 50-55 de ani, toate hăinuțele alea frumoase... Și atunci au apărut patru guri de mitralieră în ferestrele de sub balcon. Am căzut, mi-am pierdut stațiile. Nu știu de unde, dar cred că din intrarea principală, au apărut vreo sută și ceva de oameni și s-au postat în semicerc, ca la handbal. Erau în costume și pantofi de vară, ăștia erau rezerva care trebuia să stea înăuntru, era clar că nu mai are cine să asigure protecția. Atunci au coborît Postelnicu și Barbu Petrescu și ne-au spus că sînt derbedei în București și că să-i spintecăm cu steagurile, să-i zăpăcim. Pe la 12 – 12,15, au început să iasă din BCU, deci nu de la Direcția a V-a, un scutier, un civil, un scutier, un civil... La semafor, vizavi de Ateneu, erau strînși vreo sută de derbedei, ziceau ăștia...
- Ce fel de derbedei?
- Ei, erau oameni normali, tineri în mare majoritate, care strigau ceva, dar eram prea departe ca să înțeleg ce. Și atunci se auzea în pițigoiu` lui Zmeu: „Oneștiu`, Oneștiu`, în Onești se forțează intrarea în piață...”, „Primăria, sîntem Primăria, vin spre Primăria Capitalei...”. „Romană, Romană, aici e plin...”. Pe mine m-au trimis la Primărie și aici s-a ținut teleconferința cu dementu`, că să formăm comandamentele de pază, muncă, luptă și apărare, că trebuie să-i luați cu lanțurile, cu bețele, că și eu am fost tînăr, că am greșit că i-am lăsat cu păru` mare și uitați ce au făcut din țara asta huliganii ăștia. Și că o să aibă el o discuție cu CC al UTC, că nu se poate întîmpla în Romînia așa ceva. Pe urmă eu nu mai știu nimic din oraș, m-au trimis la Gara de Nord, să am grijă să nu intre trenuri pe care scrie Timișoara, cizmaru` și altele din astea. Am stat acolo ca prostu`, era o liniște și un pustiu, pe urmă m-a sunat pe la 3 dimineața Știrbu, în triaj la Grivița, și zice: „Îmi trimiți 30-40 de oameni, îți trimit eu mașină, oameni de încredere, să ia niște mături cu ei că trebuie să facem curat în Piața Universității”. După trei minute, mă sună iar și zice că nu mai e nevoie, că au băgat armata și ADP-ul, că nu trebuie să vadă civilii sînge acolo. I-am scos, zice, nu mi-a spus-o nici cu bucurie, nici cu strîngere de inimă, e Securitatea pe urma lor, îi hăituie pe Republicii către Mihai Bravu. Poți să te odihnești, e totul în regulă.
- Avea dreptate, totul era în regulă.
- Da. Și dimineața la 8, cînd am ajuns la el, l-am găsit în altă stare de spirit, răvășit. Stătea uite-așa, cu capu-n mîini, se uita la mine și zicea: „Ai auzit? Ăștia de la IREMOAS au început să iasă, ăia de la Autobuzul, IMGB-ul nu mai muncește, toată Pipera a ieșit, de fapt, ce mai, e lată rău...”. De acolo am plecat pe 6 Martie, să mă duc acasă, nu vorbeam cu nimeni pe stradă, îmi era rău de frică. Se auzeau împușcături dinspre Piața Universității și pe jos erau numai tuburi goale, am mirosit vreo trei, erau proaspete. La Romarta Copiilor îl mai aducea pe cîte unul, sîngera, îl tîrau ca pe porc, cîte doi, și-l băgau la Miliția Capitalei. Am ajuns acasă, abia am apucat să mă bărbieresc și hop, moartea lui Milea la televizor. M-am speriat cînd am auzit „trădare”. Să vezi că ăștia ne împușcă pe toți, așa că m-am întors la sediu. La poartă m-am întîlnit cu Barbu Petrescu: „Să trăiți, tovarășu` prim”, am zis. „Te bag în p... mă-tii”, mi-a răspuns.
- Ce nu-i convenea?
- Cred că nu-i mai convenea nimic. Toți fugeau din sediu, eu mă întorceam. Sus i-am găsit pe Croitoru și pe Zmeu. „Stai jos”, mi-a zis Croitoru. „S-a terminat, gata, s-a dus tot la vale, gata”. Zmeu era roșu-vînăt la față, s-a încărcat cu niște dosare de la cadre de la ei, c-acolo era cremenea, și-a plecat rupînd ușa. Am auzit că a lucrat p`ormă pe la Bragadiru, acum are o firmă. Croitoru a scos din fișet o sticlă de Ballantine`s și a băut ca mitocanu`, un pahar întreg – el nu bea niciodată – , a lăsat totul deschis, sticla pe masă și-a zis: „Hai să mergem. Și să nu ne mai întoarcem niciodată. Aici o să fie o casă pustie”.
Am închis reportofonul. Îl privesc pe omul din fața mea. E cu puțin mai în vîrstă decît mine, dar arată mult mai bătrîn, are privirea încețoșată și ochii încercănați adînc. Un soi de resemnare ușor amuzată îi plutește pe fața pămîntie. Simt nevoia să închei altfel discuția.
- Și ce-ai simțit atunci, îți mai amintești?
- Eu știu?... Nu mi-a părut rău că a picat Ceaușescu, dar... mi-am văzut un castel de nisip dărîmat. Mi-am dat seama că am fost un fraier, că m-am agățat de ceva care... Dar altceva ce să fi făcut? Nu fac filosofie, că m-am născut în comunism sau mai știu eu ce, dar era singura alternativă prin care eu, din muncitor am ajuns, chipurile, intelectual. Acuma îmi dau seama că a fost o mare, o mare... minciună. O mare minciună. O minciună atît de frumos glasată și cu atîta ciocolată pe ea, că au înghițit-o și alții, mai deștepți decît mine, fie amăgiți, fie ca să parvină, să trăiască mai bine... Pe urmă depindeai de ei, erai o unealtă. La Congresul XIV, un congres militarizat, eram niște oameni de carton; ca să ajungă un sergent de securitate să îmbrîncească un secretar de sector, cînd Pafnutie zicea că partidul conduce în țara asta... De asta nu-mi pare rău că a picat Ceaușescu, a distrus oamenii cu Securitatea asta, pe care el a creat-o. Eu am 40 de ani, mai am ceva de trăit, da` sînt unii care... vai de viața lor... Eu am timp să mai aflu ceva de la viață, alții nu. Or, ăia nu pot să-l ierte și au dreptate să nu-l ierte.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
