(Foto: Inquam Photos / Octav Ganea)
Asupra României se abate în aceste zile şi săptămâni primul val al unui tsunami care se poate dovedi distrugător pentru fragila democraţie postdecembristă. Acest val, care va fi urmat de alte replici, este declanşat de cutremure care au avut loc în larg, adică cel puţin din 1990 încoace, şi cărora nu le-am acordat atenţie. Ne-am spus că mişcările tectonice de atunci sunt slabe, că ele nu ne privesc, că gesturile noastre nu le intensifică sau că, şi dacă se va întâmpla ceva, ele nu vor ajunge până la noi. Dar au ajuns: azi vedem prăvălindu-se peste ţară efectul concentrat al tuturor ilegalităţilor, compromisurilor, fraudelor şi hoţiilor comise de aproape 30 de ani încoace.
Cum se organizează rezistenţa şi supravieţuirea în caz de tsunami politic?
Primul lucru care NU trebuie făcut este să alergăm speriaţi, haotic, fiecare unde vede cu ochii. Oricât de mărunţi ne-am crede, oricât de feriţi ni s-ar părea că suntem, până la urmă un val sau altul ne va ajunge din spate şi ne va zdrobi. Acest prim val a măturat din calea lui oameni şi instituţii mai expuse şi continuă să lovească în structurile de rezistenţă ale altor instituţii aflate pe ţărmul democraţiei şi al statului de drept. Al doilea val s-ar putea să lovească opozanţii, presa, judecătorii, procurorii, antreprenorii, profesorii, la întâmplare sau ţintit.
Altfel spus, am convingerea intimă că nimeni nu se va putea salva singur. În schimb dacă rezistenţa este organizată colectiv şi solidar, atunci valurile se vor lovi de ziduri solide şi se vor sparge împotriva celor care le-au declanşat.
Aceste gânduri mi-au venit în zilele din urmă când am avut bucuria să întâlnesc câteva zeci de tineri români (tineri, adică fără deosebire de vârstă) din Belgia. Dacă l-aş fi întâlnit pe fiecare în parte şi i-aş fi ascultat povestea tristă – despre felul în care nu mai sunt primiţi acasă după terminarea studiilor în străinătate, despre drama prin care au trecut ca studenţi sau profesori în România înainte de a emigra, despre nedreptăţile şi abuzurile la care au fost supuşi – dacă aşadar i-aş fi întâlnit individual, i-aş fi compătimit şi ne-am fi spus unul altuia nişte cuvinte de furie şi consolare la o bere.
Dar văzându-i atât de mulţi, atât de deştepţi, atât de preocupaţi de ce se întâmplă cu ţara, capabili să se gândească la destinul ţării tot atât de mult cât se gândesc la destinul lor, văzându-i deci împreună, mi-am spus şi le-am spus că nu e loc de renunţare, că nu au dreptul să cedeze şi să se predea.
Aş vrea să fiu bine înţeles: nu încerc să ţin un discurs motivaţional găunos si conformist. Reclădirea speranţei nu poate avea loc doar din îndemnuri de tip teambuilding, ci trebuie să fie efectiv un program politic. Iar când spun program politic nu mă gândesc neapărat la politica de partid sau la înrolarea necesară într-un partid, deşi poate să ia şi aceste forme. Ci la calitatea pe care trebuie să ne-o activăm laolaltă de fiinţe politice. Pentru că dacă profesia sau credinţa sau iubirea sunt opţiuni individuale şi care se manifestă în privat, calitatea noastră de membri politici ai unei comunităţi politice nu poate fi decât publică. Iar virtutea prin care ea se activează este curajul. Curajul de a vorbi şi de a acţiona împreună, public, politic.
Să luăm un exemplu: foarte mulţi dintre aceşti tineri au trecut, ca elevi sau studenţi, prin experienţele unor nedreptăţi, fraude sau abuzuri: de la meditaţii la mită pentru profesori, de la hărţuiri sexuale la plagiate şi diplome false, toată lumea ştie că aceste lucruri se întâmplă în mediul şcolar şi universitar românesc. Dar „toată lumea ştie” este doar un soi de terapie de grup, o confirmare a existenţei acestor tare ale educaţiei româneşti: spunând asta, nici măcar nu identificăm suficient problemele, darmite să le rezolvăm. Fiecare poate să spună că nu are forţa de a demasca asemenea nedreptăţi şi abuzuri, că i-a fost frică să o facă sau că a încercat să o facă, dar nu a fost ascultat.
Dar există azi forme de inteligenţă colectivă, există suporturi tehnice şi mijloace de comunicare instantanee care ne pot scoate rapid din izolare şi care ne pot proteja împotriva acţiunii oricărei puteri asupra noastră! Astăzi avem şansa de a vorbi şi de a spune lumii ce ni se întâmplă, şansă pe care nu au avut-o opozanţii din alte epoci sau chiar din epoci recente când mureau torturaţi în beciuri întunecate. Astăzi un strigăt de ajutor poate deveni viral în câteva ore şi se poate transforma în mesaj public, în indignare politică şi în veritabilă opoziţie la o putere tot mai autocratică.
Ce vreau să spun este că, pe de o parte, protestul împotriva puterilor discreţionare şi înarmate nu trebuie să se întâmple doar în Piaţa Victoriei. Acela este doar un loc simbolic în care se poate face auzită cel mai bine vocea celor care se ridică împotriva injustiţiei şi minciunii. Dar protestul – mereu non-violent! – poate fi cel puţin la fel de intens şi de eficient în numeroase alte locuri, virtuale sau reale: în universităţi, în şcoli, în faţa sau înăuntrul unor instituţii, în stradă, în locuri publice, în media, pe internet, pentru că toate acestea sunt locuri în care se poate ţese o contraputere.
Pe de altă parte, construirea politică a unei rezistenţe la tsunami şi a unei alternative la odioasa putere actuală este un exerciţiu de creativitate colectivă şi de curaj. Nu se poate ca atâţia oameni deştepţi şi hotârâţi să se lase călcaţi în picioare unul câte unul, măturat de unul sau altul din valurile imposturii, hoţiei sau abuzului. E nevoie ca toţi aceşti oameni activi din societate, această minoritate imaginativă să dovedească public şi politic că are curaj pentru ca mesajul lor de speranţă şi încredere să treacă spre cei mulţi. Iar curajul nu creşte de la sine, ci prin punerea laolaltă a gândurilor, a vocilor, a energiilor.
Eu unul am văzut că se poate şi că nu e totul pierdut.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.