Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de nouă ani Ascultați editorialele audio publicate pe platformă. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Experiența unui român în Italia: ani de muncă, succes în presă și televiziune, dar o singură propoziție – „Voi, românii…” – arată că emigrantul rămâne prins în clișee

Sergiu Balaban

foto: arhiva personală Sergiu Balaban

Trăind în Italia de mulți ani, poate nu am simțit umilințele altor români, nu am fost dat afară dintr-un magazin, nu mi s-a trântit ușa în nas, nu mi-a spus nimeni direct „pleacă de unde ai venit”. Însă au fost multe gesturi, multe propoziții spuse pe jumătate, multe zâmbete care nu erau chiar zâmbete. Lucruri mici, aparent inofensive, dar care te așază la locul tău fără să ridice tonul.

Eu nu am trăit acele forme brute ale umilinței, dar am trăit forma fină, aia care vine îmbrăcată în conversație civilizată.

După ani de muncă am ajuns la validarea comunității și nu am mai fost nevoit să lucrez în paralel, să fiu și ziua la muncă fizică și noaptea să scriu și să fiu jurnalist român în Italia. Ajunsesem deja în presa națională, intram la televizor, aveam uși deschise la multe ziare din România atunci când aveam ceva de zis. Nu mai eram băiatul care trage de el între două lumi, eram așezat, aveam legitimitate, aveam voce. Dar tot român eram.

foto: arhiva personală Sergiu Balaban

Cred că prin 2016, înainte să mă mut la Milano, vorbeam la masă despre o știre legată de un furt comis de doi est-europeni, iar un italian mi-a zis aproape râzând: „Eh, voi românii sunteți buni la asta, nu?” A fost urmat de un „glumesc” spus rapid, ca un plasture pus peste ceva care deja tăiase. S-a râs scurt, din politețe, eu am zâmbit ca un reflex de supraviețuire socială. Știam că dacă reacționez stric atmosfera, dacă explic devin defensiv, dacă mă supăr devin sensibil. Așa că am schimbat subiectul. Dar în mine a rămas clar că pentru unii nu contează cât ai muncit, cât ai construit, ce ai realizat. Există mereu un „voi”.

Nu m-a lovit jignirea directă, ci normalitatea cu care a fost spusă. Faptul că era aproape o glumă acceptabilă. Că pluralul acela te înghite chiar și când stai singur la masă. Atunci am înțeles că validarea profesională nu te scoate din stereotip, doar te face să îl vezi mai limpede.

Știu că mulți au auzit variantele lor. „Voi românii…” spus pe șantier, în birou, la școală, la o cafea. De fiecare dată pare mic, suportabil, trecător. Dar se adună. Și la un moment dat îți dai seama că nu te lupți pentru respectul tău individual, ci pentru dreptul de a nu fi pus automat într-o categorie.

foto: arhiva personală Sergiu Balaban

Nu am făcut scandal, nu am ținut discursuri, mi-am văzut pur și simplu de drum. Dar din momentul ăla nu am mai simțit nevoia să demonstrez că sunt „altfel decât restul”. Nu sunt altfel. Sunt român, iar dacă pentru cineva asta e suficient cât să mă reducă la un clișeu, atunci problema nu mai e la mine.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • D check icon
    Cred că nu este despre reducere la clișeu, este despre a ne asuma o realitate. Da, UNII români sunt buni la asta, cum unii italieni --probabil majoritatea-- sunt foarte ignoranți cu această parte a Europei și cu istoria ei. Nu putem împiedica omul să gândească reducționist, în stereotipuri. Tot ce putem face este să ne ridicăm peste.
    • Like 0


Îți recomandăm

Cristian Tudor Popescu

1000 de angajați ai șantierului naval Damen Mangalia își așteaptă concedierea, strigând și plângându-și de milă, cu acompaniamentul țiparnițelor tv. Un spectacol mișcător; dar ce-au făcut acești oameni în cei aproape 2 ani de când șantierul este în insolvență? Nu era clară probabilitatea ridicată a declarării falimentului? Nu vedeau ce se întâmplă la locul lor de muncă? Ba da, dar n-au mișcat un deget.

Citește mai mult

Levion

Încă din noiembrie, băieții aveau gata trei albume și lucrau la avatarele lor și la site. Abia acum, la final de martie, și-au lansat creațiile mai departe de biroul în care au răsunat prima oară. Din ce mi-au spus, se adresează mai ales unui public internațional – așa se explică versurile integral în engleză – și cunoscător de rock, care să facă diferența între cum sună un Fender și un Gibson, spre exemplu.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Florin Negrutiu in Columbia

Columbienii pe care i-am întâlnit în călătoria mea au avut necazuri ceva mai mari decât noi, românii mai noi. Imaginați-vă că în anii 80-90, tinerii din Medellin se considerau norocoși dacă treceau de 20 de ani. Copiii și adolescenții erau rǎpiți de carteluri ca să comită asasinate. Fermierii erau executați dacă refuzau să cultive coca.

Citește mai mult