Am plecat din România, din frigul și luptele copilăriei mele. Restul a fost muncă și încăpățânare

foto: Profimedia

M-am oprit recent la semafor la Rogoredo, în drum spre casă. Erau vreo 5 grade la Milano și ploua mărunt, e genul ăla de frig care nu te lovește, ci se așază pe tine. Lângă mine a oprit un băiat pe bicicletă, zgribulit, îmbrăcat subțire, care a început să-și sufle în mâini. M-am gândit că merge la muncă, n-avea mai mult de 18 ani.

Am simțit că mă priveam pe mine.

Cu vreo douăzeci de ani în urmă, cu câteva luni înainte să ne mutăm definitiv în Italia și la vreo 4 ani de când lăsasem Bucureștiul, exact așa arătam și eu prin Valea Jiului.

Cu frigul în oase, cu griji prea mari pentru vârsta mea și cu o mamă care făcea imposibilul singură.

Eu și mama trăiam atunci din cei 100 de euro pe care îi primeam lunar de la mătușa din Italia. Stăteam într-o garsonieră împrumutată de la o prietenă de-ale ei.

Ne sacrificam ca eu să-mi termin școala.

Mai lucram cu ziua, pe la brutărie.

Și erau zile în care bucuria noastră era o pungă cu cartofi și câteva ouă primite de la prietenul meu Cosmin, din Lonea. Nu spuneam nimănui.

Nu pentru că ne era rușine de muncă, ci pentru că ne era rușine de neputință.

Sunt lucruri pe care le porți în tăcere, le pui bine, adânc, și mergi mai departe. Apoi am venit aici și nu a fost povestea aia frumoasă cu „am ajuns și totul a mers de la sine”. A fost muncă, adaptare, lovituri, orgolii înghițite, frică și multă încăpățânare.

Anii au trecut. Am crescut. Mi-am construit un drum.

Astăzi sunt cum mă cunoașteți: mândru de ce am realizat, cu o familie minunată, o soție extraordinară, un copil care ne-a schimbat complet viața.

O casă frumoasă, stabilitate, mașini, liniște. Lucruri pe care unii le-ar numi „viață de om bogat”.

Dar adevărul e că bogăția nu stă în ce se vede.

Stă în comparația dintre cine ai fost și cine ai ajuns, în frigul de pe bicicletă și în căldura de azi. Stă în mama care n-a renunțat atunci când era cel mai greu.

Stă în faptul că n-ai lăsat viața să te îndoaie suficient cât să te rupă.

De asta când le spun unora să fie ambițioși, nu o spun din cărți motivaționale. Ci pentru că am fost acolo.

Pentru că știu cum e să numeri banii, să taci, să strângi din dinți și să mergi înainte, chiar și când nimeni nu știe prin ce treci.

Uneori, tot ce te separă de viața pe care o ai azi…este faptul că, într-o zi, ai ales să mai mergi un pas.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp