România cade de la etajul 135 și încă dezbate dacă aterizează pe iarbă

foto: Profimedia

Citisem, într-un post de facebook al unui jurnalist profund și asumat, pe care îl stimez, că România alunecă pe o pantă groaznică.

Pentru prima dată mi s-a părut de-a dreptul naiv. Pe albie nu mai e nicio pantă. E fundul albiei. Redundanță pe care aș vrea s-o explic.

România nu mai alunecă de ani buni pe vreo pantă. Suntem deja pe talveg, înecați de multă vreme, dar ni se spune că poate fi mai rău, ca să ne întrebăm ce-am fi făcut altminteri și, prin asta, să credem că am luat, dintre două proaste, decizia cea mai bună. Sau, mă rog, mai puțin rea, gândind că între ele e vreo diferență, doar cu asta suntem alimentați pe tot procesul, unul de campanie electorală, de obicei. Între ele, deciziile, evident că nu e nicio diferență, tot acolo duc. Dar, sub protecția unei astfel de false alinări, parcă nu ni se mai pare atât de rău, însă nu ne întrebăm dacă avem cu ce compara, căci mereu acel mai rău, cel-mai-răul adică, a pierdut. Cel-mai-răul închipuit, căci ambele sunt la fel de rele.

Un popor care își alege cu obstinație, dintre toate variantele, pe cele mai rele două, iar apoi se mândrește că n-a fost, în final, chiar a mai rea, pare, ca să nu spun că e, de fraieri! Ați observat?! „Pare, ca să nu spun că e!". Același mecanism, am ales varianta mai blândă.

Ajungem, prin raționamentul ăsta, trăind în plin dezastru, să credem că, de fapt, am evitat catastrofa. De puțin, la mustață, ca să dăm și o alură de iminență evitată muchiei de cuțit pe care am fost. Alegând, de fapt, nenorocirea. Asta n-am mai observat. Ba ne și batem cu pumnul în piept c-am fost maturi, când chiar trebuia, c-am strâns rândurile, că ne-am mobilizat.

În realitate, nu, nu poate fi mai rău, decât dacă am mitui o forță majoră. Chiar nu poate. Noi cădem de la etajul 135 al unui zgârie-nori, prognosticul e mai mult decât sumbru, dar cei de jos se împart în două tabere: una ne spune că picăm pe ciment și alta că pe iarba moale, ambele grupuri evitând să numească prognosticul fatal. Îi zic doar sumbru, ca să pară că exista mai rău. Oferind și o șansă, pentru care - firește! - merită încercat. Deși, ce mai contează? Rezultatul e sigur același!

Dar noi, hipnotizați, pare că nu realizăm și ne ducem înspre iarba moale, apoi ne și dăm rotunzi că, sub presiune, n-am greșit decizia. Între timp - că de la etajul 135 parcurgi un timp până te sfărâmi, chit că de iarbă - cădem, mulțumiți, pe o pantă de 90 de grade, numind-o pantă, semnalând-o satisfăcuți. Când ea, de fapt, e un plan vertical. Nimic atenuat. Expectanțe egale, pe care noi le diferențiem, procurându-ne un alibi întru speranță. Scurt, cât ține căderea. După care, abia atunci, apare răul absolut, ireversibil.

În România trebuie că s-a inventat un combustibil al speranței: și-mai-răul! Ce nație ciudată suntem!

Poate, totuși, nu e doar în România, dar asta nu e o scuză. Citisem, altundeva, o remarcă: „A fost mai ușor pentru Jesse Owens, atletul de culoare, să intre în Germania nazistă, în 1936, decât pentru Omar Artan, arbitru somalez, să pătrundă în Statele Unite, în 2026."

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp