Președintele Iohannis s-a grăbit tacticos să declare că stagiul militar obligatoriu nici n-a fost luat în discuție. Nu știu de ce, că de voturile românilor nu-i mai pasă, acum încearcă să pescuiască voturi europene.
Subsemnatul am făcut 9 luni de armată zdravănă după ce am terminat liceul. Am rugat-o pe mama să nu vină la Ploiești cu pachet înainte de 4 luni. Am suspendat relațiile cu prietenii din civilie. Mi-am zis că trebuie să învăț să mă descurc singur.
Și m-am descurcat. Dintre toate ordaliile prin care am răzbit, vă spun două.
Aveam un locotenent dur, îl poreclisem Williams, după caporalul torționar din filmul „Colina”, care își punea soldații să urce și să coboare cu tot echipamentul pe ei o colină de nisip – până crăpau. Într-o noapte, a venit la patul meu și m-a sculat cu un urlet șoptit: „Alarrrmă!”. Potrivit regulamentului, am sărit în picioare, m-am îmbrăcat contra-cronometru, mi-am luat din rastel AK-47 și tot harnașamentul din dotare, inclusiv greaua manta antichimică și antiatomică peste mantaua normală de iarnă. Și masca de gaze. M-am aliniat cu mine însumi pe platoul din fața cazărmii, de unde am primit comanda: „La stân-ga! Inainte, `arș!”.
Williams m-a scos din unitate și m-a tăvălit o oră în toate felurile. Mi-a dat „Gaaze!” și m-a alergat cu masca pe figură vreun kilometru. Apoi, „Aviație inamică din dreapta!” și m-am târât pe asfalt să-mi rup coatele și genunchii. Din când în când, îmi comanda cu același răcnet sotto: „Pentru luptă, culcat! Dreipți! Culcat! Dreipți!”, ca să mă țină în formă.
Nu era nevoie. Eram în formă – asta nu știa Williams. Aveam o condiție fizică practic fără limite (ceea ce tinerii de azi, vai de trupușorul lor...), nu știam ce înseamnă oboseala, pentru că nu obosisem niciodată.
Într-un târziu, am revenit în unitate. Eu, în pas vioi, Williams, șchiopătând în cizme...
A doua a fost tot într-o noapte. Când am avut de-a face cu Pistolaru. Ăsta era un lent major, parcă, al cărui hobby îl știam toți: când era ofițer de serviciu, inspecta prin dormitoare sau în corpul de gardă până găsea niște praf, sau un chiștoc, real sau imaginar, scotea pistolul, băga glonț pe țeavă și te amenința să faci imediat curățenie, chiar și cu limba. În anul următor, am aflat că împușcase în cap un terist ca și mine; băiatul n-a murit, dar a rămas handicapat pe viață.
M-am trezit (vorba vine, că nu dormeam niciodată în post) cu Pistolaru în corpul de gardă, eu fiind comandantul grupei de serviciu. L-am văzut de la început, după privire, ce-o să facă. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta în timp ce dădeam raportul, și a dus mâna la tocul pistolului. Când apucase să-l scoată, eu eram deja cu AK-47 în poziție de tragere. Vreo 10 secunde ne-am împușcat în ochi într-o tăcere mormântală. Pe urmă mi-am luat inima-n dinți și am spart gheața: „Tovarășe locotenent-major, permiteți să mai raportez că în TT-ul dumneavoastră sunt maximum 8 gloanțe, eu am 30, sunt pe foc automat și am dreptul să trag”. S-a mai așternut tăcerea încă niște secunde, după care Pistolaru s-a răsucit pe călcâie și s-a cărat.
Cele 9 luni n-au fost chiar a doua naștere, dar m-au schimbat mult. Sunt pentru reintroducerea serviciului militar obligatoriu. Poate mai disipează din violența juvenilă care copleșește România, poate le mai reduce tinerilor ocaziile de a se droga, poate îi învață ce înseamnă ordine și disciplină. Poate o să-i maturizeze oleacă. Armata ar putea fi o a doua școală, care să mai dreagă din ce strică prima. Programul România reeducată.
Și teamă mi-e că nu va fi degeaba; nu pot să nu mă gândesc, mai devreme sau mai târziu, chiar dacă suntem în NATO, la ordinul de mobilizare generală...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
