În timpul negocierilor pentru aderarea României la Uniunea Europeană de la începutul anilor 2000, întrebarea care se auzea prin capitalele europene era: e România pregătită să se alăture UE? Era acest cuvânt, repetat iarăși și iarăși: pregătită.
E o chestiune subiectivă și emoțională: nu există o listă perfectă de condiții care să arată pregătirea unei țări pentru aderare. Sunt criterii pe care România le îndeplinea, altele la care eșua. De asemenea, erau chestiuni macro-politice - din punct de vedere strategic, aveau nevoie NATO și Germania de România ca aliat apropiat sau o puteau ține la o lungime de braț?
Austria a fost “clientul” perfect pentru EU în 1994, nu și Grecia în 1981; dar era în interesul Europei să primească în club un stat care scăpase de curând de un guvern fascist.
Însă raționamentul pentru România, după cum îmi amintesc din discuțiile cu experți, politicieni și diplomați de la acea vreme, ajungea la un singur argument: în termeni de economie, drepturi civile și ambiții internaționale, poate avea sau nu România mai mult de câștigat ca stat membru? S-ar mișca țara mai repede dacă e înfometată, cu un morcov atârnat în fața ochilor, ori satisfăcută, cu o legumă în stomac?
De atunci, cei care făceau campanie anti-UE au folosit România - și într-o anumită măsură Bulgaria - drept exemple ale extinderii prea largi și ale ambițiilor imperialiste ale UE. Argumentele sunt subțiri: hoți mărunți din România pe străzile capitalelor europene și escroci care jumulesc sistemele de beneficii al țărilor respective.
Dar acum dreapta rasistă a Europei îi are pe refugiații din Orientul Mijlociu și nordul Africii ca țapi ispășitori pentru problemele continentului. Asta arată că frica față de români era trecătoare, ivită din oportunism politic și mediatic. Și să recunoaștem: o țară trebuie să fie destul de jalnică ca să le fie frică de români.
Ca o punte de legătură între UE și SUA, Marea Britanie a fost contragreutatea perfectă care să încurajeze revoluția treptată pe care România a traversat-o în ultimul deceniu.
În schimb, România a devenit o veste bună pe care Vestul o ignoră: șomaj scăzut, creștere economică, o mai mare transparență, activism de stradă eficient, politicieni corupți în închisori - o elită încovoiată și aflată pe fugă. Poate că nu e vreun tigru economic, dar cu siguranță e unul cu gheare.
O combinație de presiune soft din partea Uniunii Europene și a statelor sale membre, o presiune mai puternică din partea SUA și auto-mobilizarea românilor a garantat faptul că această țară a început să curețe națiunea de corupție, și în același timp să mențină niveluri de creștere care aduc invidia țărilor vest-europene.
În timp ce restul Europei vorbește despre gestionarea declinului sau repornirea economiilor aflate în stagnare, România a țintit către un drum dinamic, către o mai mare transparență, către o mai bună guvernare și prosperitate. Succesul e încă fragil. Alegerile locale recente au înregistrat o revenirea unei mari părți din clasa politică coruptă, iar sărăcia larg răspândită rămâne problema numărul unu a țării. Țara a ieșit din faza grupelor și a ajuns în sferturile de finală. Cu un management potrivit și destui suporteri, victoria este încă posibilă - dar există destui membri ai propriei echipe gata să înscrie un autogol în prelungiri.
Marea Britanie sub Tony Blair a fost unul dintre primii câștigători ai intrării timpurii din România în Uniunea Europeană. Lipsa sa de interese economice pentru această țară (are un singur investitor major - Vodafone) a însemnat că poate să spună adevăruri și să se concentreze asupra obiectivelor pe termen lung. Ca o punte de legătură între UE și SUA, Marea Britanie a fost contragreutatea perfectă care să încurajeze revoluția treptată pe care România a traversat-o în ultimul deceniu.
Și acum avem români talentați cu competențe lingvistice excelente care prosperă în Marea Britanie, întreprinderi britanice mici și mijlocii care-și externalizează serviciile în România, pentru a beneficia de angajați locali instruiți (și da, de salarii mai mici), și volume record de comerț - până la 13% în 2015. Ca influencer străin, mass-media și artele britanice sunt depășite doar de America în conștiința culturală locală. Este o relație reciproc benefică ce ar fi fost de neconceput în ultimul secol.
Ce va însemna Brexit, în aceste condiții? Faptul că uniunea politică de succes dintre puțin probabilii frați România și Marea Britanie va dispărea brusc.
Marea Britanie a invitat România la petrecerea sa. Cât DJ-ul pune muzică, se toarnă băuturi, se consumă snacks-uri, iar oamenii încep să danseze, Marea Britanie se întoarce către România și-i spune: „Frate, muzica asta e de rahat, băuturile astea-s ieftine, mâncarea e proastă, iar invitații miros urât.”
Citiți textul integral pe Scena 9.
Articol de Michael Bird.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.