Foto: Xinhua News / Profimedia
Consider că se scrie suficient pe tema pandemiei, a influențelor pe care le are asupra modului în care trăim și a modificărilor pe care le aduce în modul în care suntem obișnuiți să muncim. Pe de altă parte simt cum odată cu vârsta și cu (sper), câștigul de înțelepciune, găsesc din ce în ce mai puține lucruri relevante de spus și mă bazez din ce în ce mai mult pe tăcere. Spun asta deoarece deși am citit extrem de multe lucruri interesante cu privire la criza în desfășurare, sunt martor la o avalanșă de conferințe și luări de poziție care mai de care mai pline de platitudini. Este normal să se întâmple asta atunci când în termen scurt un subiect este atât de tăvălit.
Dacă mă uit la activitatea mea zilnică și-mi monitorizez gândurile cotidiene, constat că aproximativ 30% se referă la lucruri care au legătură cu situația de criză sanitaro-economică, restul fiind aceleași probleme pe care le-am lăsat încurcate înainte de apariția ei. Este o situație dinamică și probabil că încet-încet aportul acestei situații în preocupările mele va scădea până la valori nesemnificative. Mă gândesc că asta ar putea să însemne revenirea la normal…
În timp ce-mi făceam plimbarea zilnică în drum spre birou, ascultând ca de obicei podcast-uri, m-am oprit la circa 20 de metri de trecerea de pietoni pentru a putea să aud corect, fugind de vacarmul extraordinar făcut de sutele de mașini și motociclete (probabil antebelice, după sunetul motorului…). Gândul mi-a fugit la perioada stării de urgență și la liniștea și pacea care domnea de-a lungul bulevardului Aviatorilor. Acum sigur că ascundea o cauză tristă și periculoasă, acea liniște, precum și pacea de la birou, timpul pe care-l aveam să gândesc, pustiul de pe străzi… o cauză nefericită de care nu aveam neapărat nevoie pentru a înțelege că putem face lucruri pentru liniștea noastră. Acum pandemia a venit și ne-a aruncat pe toți într-o lume ireală și distopică sau utopică ar spune unii, deși termenii sunt antonimi. A venit și ne-a arătat câte ceva. Este valoare în ceea ce ne arată, este calitate, este substanță. Din perspectiva asta eu nu-mi doresc revenirea la normal.
Îl ascultam de curând pe Toby Ord spunând că aude prea mult oamenii zicând ca situația generată de această catastrofă sanitară este fără precedent, el considerând că în realitate liniștea pe care am avut-o la capitolul crize umanitare (pandemii, războaie etc) în ultima sută de ani este fără precedent. Este adevărat că evoluția tehnologică a contribuit din plin la această situație, precum este adevărat că tot tehnologia a adus nespus de multe agresiuni naturii, vieții și sustenabilității ei. Cum ar fi să putem să decelăm și să dăm la o parte tot ceea ce este nefast în societatea noastră informatizată și motorizată la refuz și să păstrăm ceea ce este onorabil și sănătos fizic și psihic? Probabil că nu ușor, iar situația de criză sanitară și economică pe care o traversăm mă gândesc că ne-ar putea oferi un incentive meritat.
Discutăm în acest context prea des despre inegalitatea materială, despre venitul minim garantat, lucruri dificil de argumentat filozofic sau măcar economic și în același timp neglijăm subiectul agresiunilor noastre față de natură, liniștea sufletului, nu aducem în discuție modurile multiple prin care adăugăm stres vieții ce pare din ce în ce mai scurtă în termen de senzație, chiar dacă aritmetica ne contrazice.
Îmi continui drumul aproape zilnic către birou și nu mă pot opri să nu mă întreb de ce nu există limită la poluarea fonică, de ce nu avem transport public civilizat și electric, de ce nu descurajăm motoarele cu ardere internă, de ce nu susținem meritocrația, de ce repetăm greșeli și suntem aroganți și pe alocuri mitocani. În felul acesta ajung deja extenuat la birou, dar plin de motivație și îmi permit să chiulesc de la o ședință.
O carte a reputatului filozof și om de știință pe care l-am amintit mai sus ne arată că riscurile antropogenice asupra omenirii sunt de zeci de mii de ori mai mari comparativ cu riscurile dezastrelor având cauze pur naturale. Ar merge vorba aia: „unde-i minte multă e și prostie, mamaie”… Trist dar adevărat, ne punem în risc singuri și pare să nu realizăm asta. Și este atât de simplu să vedem lumea perfectă… Închide ochii și imaginează locul în care ți-ai dori să fii, cum să fie persoanele care să te însoțească, ce să faci acolo, ce să se audă, cum să miroasă și deja ai descris o lume. Rămâne numai să contribui la construcția ei. În speranța că nimeni nu și-a imaginat un loc unde să urle motoare de motociclete antice putem spune că împreună am proiecta o lume asemănătoare: curată, corectă, plină de respect, iubire și speranță pentru toți. Atunci de ce aruncăm mizerii, de ce ne provocăm stres și ne îndemnăm la violență, de ce urâm și de ce înșelăm în interes propriu și meschin? Toate relele acestea vin de la noi și tehnologia pe care o dezvoltăm aduce cu ea exacerbarea lor.
Dau la o parte cu mâna, ca pe o perdea de mărgele, toate relele aduse odată cu dezvoltarea tehnologică a celor cca 10.000 de generații de homo sapiens, pe care le salut cu respect și păstrez cu mine lucrurile bune, care dau sănătate și sustenabilitate vieții, respect diferențele între oameni și le las așa cum sunt ele, ocolind neo-liberalismul ortodox și las aroganța deoparte. Nu, nu vreau să ne întoarcem la normal!
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.