Depinde cum începi să îl citești. Dacă ai auzit de el și te-a enervat aura de evanghelist pe care i-au dat-o ceilalți, atunci o să ai la îndemâna toate reprosurile cu care să îl pui la colțul scriitorilor supraestimați. Ți le dă chiar el, în mod explicit. Există și posibilitatea ca, chiar așa, pornind înciudat pe urmele lui, să te înfrângă și să ajungi ca ceilalți, încă o oaie din turma celor care s-au îndrăgostit de norvegian.
Dacă începi să îl citești pe Knausgaard fără prea multe prejudecăți (sau așteptări), dacă îți e indiferent, nu ai auzit de el sau pur și simplu l-ai găsit din întâmplare, atunci te va surprinde. În mod inexplicabil ți se cațără pe undeva printre mecanismele genelor defecte și începe să își țeasă pânza adicției.
De fapt, oricum ai porni, sunt șanse mari să ajungi în același loc în care au ajuns toți: dependent. Chiar dacă îți place, chiar dacă nu, în ciuda ta și a propriilor critici. Vei deveni încă un cititor care își bagă în venă banalul vieții unui om care se trezește, mănâncă, iubește, se c... și descrie toate astea cu conștiinciozitatea unui algoritm blocat într-o buclă a infinitului.
Nu e nimic de mirare în asta. Oamenilor le place să consume viețile celorlalți și apoi să se plângă de inutilitatea lor. Așa trăiește, încă, televiziunea. Așa respira internetul. În traiul comun al tuturor. De ce ai citi, însă, 3.600 de pagini, când poți să îți iei doza de voyeurism fără nici un efort?
Șase cărți. 3.600 de pagini. Vreo mie au căzut la editare. (Razboi și pace are 896). Nu se luptă nimeni, nu vin extratereștri, suferința nu taie în carne, nu se înjură, nu se fac salturi în universuri paralele. Mai mor oameni, e adevărat. În rest, personajele trăiesc la fel ca toți ceilalți, ca vecinii tăi de bloc. Doar că sunt în Norvegia și în Suedia. Și, poate, vorbesc mai puțin unii cu alții.
Dacă nu l-ai citit pe Proust (deși, cine ar recunoaște asta? Poate doar atunci când va deveni ironic să nu îl citești pe Proust), ai încredere în critici când spun că norvegianul este urmașul său modern.
Knausgaard caută și el timpul pierdut. E meticulos. Îl caută în felul în care spăla vasele când s-a întâlnit cu bunica senilă și noroiul care cădea de pe cartofii noi, sub jetul de apă, înainte să îi pună la fiert. Îl caută, pentru că încearcă să se salveze. Banalul lui capătă sens, pentru că e scris. Pentru că îl fixează în tablouri și îl privește, apoi, îndepărtându-se de pereții pe care i-a atârnat, apropiindu-se, făcând dansul ăsta experimental cu propria viață, și numindu-l simplu: Lupta mea.
Monotonia traiului, fără căderi în extaz sau revelații copleșitoare, devine importantă. Și începi să te întrebi: poate și a ta?
Knausgaard e arogant. Știe că Hitler a scris și el Lupta lui și a bușit apoi omenirea. Nu îi pasă. Fiecare cu lupta lui. Începi să ai îndoieli: poate că viața e, totuși, la fel pentru toți? Spălăm toți vasele și ne simțim inadecvați?
În Norvegia, cărțile lui au prins tocmai prin ruperea unei tradiții nescrise. Așa a început totul. A trecut de rușinea de a scrie despre el și de vinovăția de a face publică intimitatea celor apropiați. Unul din nouă norvegieni i-au cumpărat volumele, iar obsesia este atât de mare, încât unele companii au instituit Ziua fără Knausgaard, adică zile în care angajații nu au voie să vorbească despre Lupta mea.
Nebunia s-a extins apoi. Majoritatea criticilor și scriitorilor s-au îndrăgostit brusc. Zadie Smith spunea că are nevoie de el ca de cocaină. Lucrurile au escaladat ca într-un meme absurd și norvegianul a devenit noua senzație literară. Au existat câteva voci care strigau că este doar un grafoman care, de fapt, nu știe să scrie, dar asta nu a interesat pe nimeni. Chiar el recunoaște că, dacă ar fi să aleagă, singurele pagini cu literatură adevărată din Lupta mea sunt primele șase de la începutul primului volum.
Tot el spune, însă, că a început Lupta mea pentru că i se făcuse greață de ficțiune. Și mai spune ceva: „Această fărâmiţare se numeşte scris. A scrie are mai mult de-a face cu distrugerea decât cu creaţia”.
În Lupta mea sunt 50 de pagini despre o petrecere de copii, sunt alte câteva despre cum defechează și cum arată rezultatul sau despre cum e unsă pâinea cu unt, dar unde te oprești? Nu te oprești. Acolo e frumusețea. Nu în autobiografie sau în detaliile intime, nici în bucățile de poezie sau cele de eseu (sunt multe astfel de pasaje în cărțile lui Knausgaard), ci în miile de pagini ale banalului, în repetiția lui. Banalul nu poate fi salvat decât așa, recuperând totul laolaltă, fără să te oprești.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Sau poate nu!
Îmi pare încă un scriitor „la modă”, cel puțin așa este prezentat și, după valurile de sudamericani probabil că ar fi bun un nordeuropean: dar numai ca variație, pentru că banalitățile ridicate forțat la rang de act artistic rămân banalități și au obiceiul bun de a nu trece testul timpului - Proust oare l-a trecut cu adevărat?
Să avem răbdare.
Cât despre dependența ca de cocaină, mă bucur că nu știu cum este!