Sari la continut

Încearcă noul modul de căutare din Republica

Folosește noul modul inteligent de căutare din Republica. Primești rezultate în timp ce tastezi și descoperi ceea ce te interesează filtrat pe trei categorii: texte publicate, contributori și subiecte. Încearcă-l și spune-ne cum funcționează, părerea ta ne ajută.

Acum două seri, într-un cartier al Constanței, o mașină a oprit lângă mine, iar un bărbat m-a întrebat dacă nu vreau să fiu „ajutorul Moșului”

- Măi, mamă, dar nu ți-a fost frică? Putea să te ducă cine știe pe unde cu povestea asta, e plin de nebuni, măi, mamă...

E 24 decembrie și eu am luat-o la pas prin cartierul constănțean din care am plecat acum patru ani. Pentru că nu-mi plac reîntâlnirile familiale forțate circumstanțial, am plecat spre vară-mea după o oră de coate pe sub masă și nimicuri împachetate conversațional.

Ascult Helen la căști și atmosfera nu devine mai festivă. Liniștea străzii e apăsătoare și apasă mai tare cu fiecare șir de beculețe atârnat de streașinile caselor. Colindătorii sunt goniți sau pur și simplu ignorați. Pentru că sunt țigani negricioși, noi nu mai avem copii în cartier.

Observ o mașină care merge încet pe marginea străzii și se oprește la fiecare colț. Parc-ar căuta, pe bâjbâite, o adresă. După nici două minute, se îndreaptă spre mine și încep să mă gândesc la numele străzilor dimprejur, cotrobăi cu prea puțin optimism în cutia cu amintiri cartografice din copilărie.  

- Buna seara, mă iertați că vă rețin, am o mare problemă, care e în același timp o mare rugăminte.

Vorbește foarte repede, de parc-ar fi contracronometru într-o luptă cu o miză de milioane, un fel de elevator pitch pentru care alegerea cuvintelor e crucială într-un timp foarte scurt.

- Am copilul acasă, îl așteaptă pe Moș Crăciun, dar colegul de serviciu care trebuia să vină m-a lăsat baltă și dau ture prin cartier de juma de oră să găsesc pe cineva care să mă ajute, dar nimeni nu vrea. Îndrăznesc la dumneavoastră, sunteți singura mea speranță, am costumul pregătit, cadoul e la ușă, nevasta mă așteaptă acasă. Vă dau să vorbiți la telefon cu ea, să nu credeți că sunt un pervers, sunt om serios, va rog mult.

Îmi vede privirea reticentă, cântărește tăcerea într-o pauză de câteva secunde, apoi continuă:

- Las mașina aici și mergem pe jos, stau chiar la o stradă mai încolo, să nu credeți că mă țin de prostii, vă rog mult. Am costumul pregătit, atâta tot să-l puneți peste haine, ziceți că sunteți ajutorul Moșului, că el era ocupat cu darurile încă...

Îmi trec prin minte zeci de scenarii, unele mai sângeroase ca altele. După ce fac rapid recensământul ucigașilor în serie din serialele tv cu care mi-am omorât timpul în adolescență, îmi amintesc de fosta mea colegă de cameră la cămin - ea cu siguranță s-ar gândi că mă ia pentru organe.

Îi spun că am și eu treabă, mă grăbesc să ajung într-un loc și îmi pare rău. Tonalitatea vocii mele, în schimb, transmitea contrariul. Semi-inconștient, testez să văd până unde poate duce disperarea lui și intuiția mea feminină. În același timp, simt că dacă plec, o să mă simt la fel ca atunci când trec pe lângă un om al străzii, seara, fără să-l îndrum spre un adăpost: ca și cum o cărămidă tocmai mi-a făcut loc extra în stomac.

- Haideți, vă rog eu mult, nu durează mai mult de 10 minute, vă duc eu apoi unde aveți treabă, sau soția, are și ea carnet, să știți. Vă rog din suflet.

Deși scena părea desprinsă, cel puțin la prima vedere, din thriller-ul Criminal Minds, accept și urc în mașină. O sună pe soție, îi spune că a găsit o domnișoară dispusă să-i ajute, deci să pregătească camera video și să-l țină pe Edi în camera lui.

Totul devenea din ce în ce mai suprarealist. Perfecționismul intrase nepoftit în scenă și-ncepeam să mă tem că voi fi un ajutor prost.

- Dar știți că eu n-am mai făcut niciodată pe Moșul, nici pe ren, nici pe-ajutor, abia dacă-mi amintesc cum era când făceau alții asta pentru mine.. Ce trebuie să fac, îl rog să-mi spună o poezie? Îi spun că a fost cuminte?

Tatăl disperat e pregătit până-n dinți, se vede că nu face asta de-un an, doi. Îmi dă toate instrucțiunile, ca la carte, și-mi mulțumește extaziat după fiecare directivă. Ajungem și intru în curte. E o căsuță micuță, păzită de un pechinez agitat, dar prietenos, care-ar ridica tot praful cu pămătuful lui de codiță dacă ar fi vară afară. Costumul e agățat pe niște crengi, cadoul e la ușă, organele mele sunt încă unde trebuie. Îmi trag pantalonii de Moș pe deasupra blugilor, mă felicit în gând pentru puloverul alb care se potrivește-n peisaj, iau fesul cu ciucure nins și îmi fac intrarea la semnul tatălui.

Până apuc să spun orice, în prag apare un copil blondin cu gura până la urechi și ochii mari, sclipitori. O privire care bate sute de declarații de iubire ce mor în maximum trei ani trăda un entuziasm despre care s-a scris mult cu stângăcie - pentru că ăsta nu-i teren pentru condei și hârtie. Jonglează cu privirea de la mamă la mine la tată, de parcă ne cere o confirmare-n cor. Deși nu e primul an în care vine Moș Crăciun sau vreun aghiotant de-al său, fericirea din ochii lui pare să nu aibă dată de producție sau de expirare. Crește vizibil când îi spun c-am auzit ce cuminte a fost, se înroșește și-și descoperă dințișorii de lapte de pe arcada de sus și pare că a atins limita fizică a zâmbetului.

- Domn, Domn să-nălțăm, Domn, Domn să-nălț...

Cântă solemn, fără greșeli, semn că a repetat nu doar versurile, ci și postura. Sunt oameni care se pregătesc de Crăciun din noiembrie, în timp ce alții se luptă imaginar să-l scoată din calendar încă din ianuarie. Pentru cei din urmă poate că n-au dat părinții ture în Ajun prin cartier în căutarea ajutoarelor lui Moș Crăciun.

Mă privește atent în ochi și nu-mi doresc nimic mai mult decât să nu mă dau de gol, iar el să afle cât mai târziu posibil că ajutorul Moșului de la Crăciunul din 2016 a fost un străin cu păr mov.

Mama filmează și am un sentiment straniu de fericire disparată, aruncată-n celulele unui raport de constatare a timpului, adică a trecerii. Cât Edi caută-n cadouri și se minunează că a primit exact ce și-a dorit, de unde o fi știut Moșul?, pe mine mă săgetează tot felul de flash-back-uri neîntâmplate încă.

Sunt captivă într-o filmare pe care un copil, astăzi extaziat, o va privi poate –blazato-nihlist – peste câțiva ani, după ce avea toate piesele puzzle-ului și câteva dintre cărțile lui Cioran în dulap. Majoritatea am fost acolo. Unora dintre noi li se întâmplă totuși seri ca asta, în deloc feericul cartier Brătianu din orașul Constanța, oraș în gara căruia ajung mereu înghițind în sec. Și-atunci mă gândesc că sloganul „Îndrăznește să crezi!” e super inspirat, dar greșit utilizat.

Acesta este un text prin care le răspund tuturor oamenilor care m-au condamnat mai mult sau mai puțin fățiș pentru că am acceptat, falsând pe note de grijă. Acesta este un text prin care le răspund oamenilor „să facă alții, eu nu risc așa ceva”. Acesta este un text prin care le răspund oamenilor care nu (mai) cred. Acesta este textul unui grinch care a câștigat, fără casting, rolul principal. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Aha! Deci in lowrider-ul care dadea tarcoale cu geamul intredeschis nu se aflau patru gangsteri mexicani tatuati si inarmati, ascultand rap, ci poate cel mult un psihopat, sa-i zicem Jason, cunoscut pentru preferintele sale in materie de fierastraie cu lant si cutite cu lama lunga. Cine si-ar face griji pentru atata lucru?

    Acum fara gluma, la atata credulitate, data viitoare va fi exact ca intr-un B-rated movie. Veti fi o stire neagra pe fond galben, difuzata pe absolut toate canalele.

    Sper ca totul este o fictiune, o "compunere", un simplu eseu si nu o poveste adevarata, pentru ca atunci vorbim despre - elegant si foarte edulcorat spus - inconstienta absoluta.
    • Like 0
  • "Ascult Helen la căști și atmosfera nu devine mai festivă. Liniștea străzii e apăsătoare și apasă mai tare cu fiecare șir de beculețe atârnat de streașinile caselor"

    Pai, ori ascultai Helen-ul ala (ce-o fi el, si de ce ar trebui sa fie o sursa de atmosfera festiva, nu stim) in casti, ori ascultai linistea aia apasatoare, amandoua deodata nu se poate.
    Si cum naiba sirurile de beculete fac linistea inca si mai apasatoare?
    • Like 0
  • E foarte frumos articolul.El reuseste cumva sa dovedeasca faptul ca,atata timp cat nu am pierdut legatura cu copilul din noi,viata are in continuare magie si prospetime.
    • Like 1
  • Frumos scris! Aștept cu nerăbdare și deosebit interes următorul articol.
    • Like 0
  • BRAVOOOOO !!! Mi-au dat lacrimile gîndindu-ma la copilul meu care ar fi reactionat la fel daca te-ar fi vazut. Dar la anul fac si eu la fel, vii si la noi ? ca sintem tot din Cosntanta, nu departe de Edi :)
    • Like 0
  • De mult n-am mai citit ceva cu atata interes. Frumos scris!
    • Like 0
  • Ne numesc generatia facebook si ne jignesc pentru ca nu vrem sa ne aliniem vechilor norme, dar adevarul e ca mai sunt si oameni speciali printre noi. Imi place mesajul pe care il transmiti si imi place cum o faci. Din gramada de articole politice ieftine textul tau vine ca o gura de aer proaspat.
    • Like 0
  • Foarte foarte frumos! Am revazut Craciunul cu ochii copilului care am fost candva! Multumesc!
    • Like 2
  • .... real sau nu , egal ....frumos :-)
    • Like 1
  • Felul in care te-ai simtit vazand bucuria pe care ai indraznit sa o oferi a fost cadoul tau.
    • Like 0


Îți recomandăm

Tinu Boșinceanu

„Plecarea în străinătate nu trebuie să fie un angajament pe viață, ca o căsătorie - eu sunt român în România sau eu am plecat și nu mă mai întorc înapoi. Societatea a devenit oricum mult mai fluidă și trebuie să privești obiectiv. Mi se pare că asta ar ajuta la întoarcerea mai multor oameni, care or să facă lucrurile mai bune. Și poveștile lor or să inspire”, crede Tinu Bosînceanu.

Citește mai mult

Mara Popescu

Mara Popescu este singura studentă româncă la medicină la King’s College din Londra, o pestigioasă instituție de învățământ. Este frumoasă, are 18 ani, e matură și echilibrată, este logică și structurată, ca și cum vârsta ei ar fi scrisă doar pe hârtie.

Citește mai mult