Sari la continut

Vorbește cu Republica și ascultă editorialele audio

Vă mulțumim că ne sunteți alături de trei ani. De astăzi vă invităm să ascultați editorialele audio publicate pe platforma noastră, dar și să testați viitorul tehnologiei, implementăm conversația vocală direct în browser, apăsând pe butonul de microfon poți cere acces. Un proiect de inovație în tehnologie susținut de DEDEMAN.

Serialele vieții noastre

Ne trăim viața într-un serial. Ce facem azi e un episod din ce facem anul ăsta, sezonul 1, sezonul 2, sezonul 3 etc., creștem și îmbătrânim, prietenii și combinațiile noastre sunt din Melrose Place, mergem la medic cu speranța ascunsă c-o să dăm peste Dr. House (sau măcar McDreamy), ne uităm în oglindă cu răsuflarea-n ceafă din Twin Peaks, am vrea să putem ridica o mașină cu mâinile goale (ca Jessica Jones), înțelegem lumea din jur puțin mai bine. 

Un pic de M*A*S*H, puțin Sopranos, niște Mad Men, am uitat ceva? Oh, wait, sigur am uitat. 

Am adunat în lista de mai jos câteva seriale care ne-au intrat în creier și n-au mai ieșit de-acolo. Așteptăm să ne trageți de mânecă în cazul în care lipsește favoritul vostru, poate ne mai ascundem de caniculă într-un binge de trei zile și trei nopți. 

M*A*S*H (20th Century Fox, 1972-1983)

Povestea mea cu M*A*S*H e așa: un copil născut în anii ’80 se îndrăgostește de un serial din anii ’70 despre un război din anii ’50 datorită unei melodii din anii ’90. Coreea, Vietnam, Statele Unite, Marea Britanie, România. „Through early morning fog I see (...)”, ochelarii lui Radar, părintele Mulcahy, „Hot Lips” Hoolihan, iapa colonelului, Alan Alda care râde cu ochii, Klinger în rochie, BJ cu barba și mustața de culoarea mierii, personajele care-au murit, au dezertat, au fost lăsate la vatră. Și ultimul episod, ăla lung, în care o ia Hawkeye razna: tot ce-mi amintesc e halucinația lui din autobuzul care-l ducea departe de unitatea 4077. Convins că una dintre țărăncile coreene din autobuz are o găină care nu mai tace dracului odată, vrea să stranguleze pasărea. Pasărea era, de fapt, un bebeluș. Sau era?

Din serialul vieții, mult timp cel mai lung serial din istorie, ale cărui 11 sezoane le-am văzut de cel puțin 2 ori, n-am rămas decât cu bucăți vagi și jumătăți de amintiri. Spui M*A*S*H și-ncep să aud pavlovian Suicide Is Painless, mă văd la 10-12 ani, într-o casă mare și răcoroasă la marginea orașului, în care eu fac teme și cei mai buni prieteni ai mei sunt niște domni (și-o doamnă) care merg la război și sunt cam de vârsta alor mei și îi văd și seara (că mă lasă, chiar până la 11!) și dimineața, în reluare.

De la serialul ăsta am ajuns să-i văd mai toate filmele lui Altman, precum și o groază de filme cu Alan Alda – de unde, mai încolo, am dat-o-n pasiuni precoce pentru Woody Allen. De la serialul ăsta am ajuns fan Manic Street Preachers (și alte arome de brit pop timpuriu). De la serialul ăsta, cu aluziile lui mai mult sau mai puțin voalate la războiul din Vietnam am găsit hippioțeala și-am învățat ce-i aia o șopârlă.

M*A*S*H m-a învățat multe lucruri despre război. Omul alb o să se ducă până-n capătul lumii ca să facă război (și dup-aia o să pună tot el pansamente de civilizație, că doar e erou). Patriotismul (Frank Burns, Margaret Houlihan) și liberalismul (Hawkeye, BJ, Trapper) pot să stea de vorbă, dar de cele mai multe ori nu se-nțeleg neam. Unii, de-obicei ăia mai vulnerabili și inocenți, sunt carne de tun (Radar). Și războiului îi supraviețuiești râzând.

Ce n-a bănuit M*A*S*H despre război e că, după ce te-ai dus tu peste el, o să vină și el după tine. O să fie după colț, nu în junglă. Și-atunci, în lipsă de vreo altă soluție, încerci să reînveți să râzi.

Genericul „M*A*S*H”, remasterizat.

Viața după M*A*S*H: nu mai consum seriale. Sunt o conservatoare. Caut, probabil, ceva care să împace gravitas-ul și umorul cu care m-au învățat ei, dar nu știu dacă le-am mai găsit puse laolaltă-n pagină. Așa că, mai recent, de exemplu, am împăcat House of Cards (politică & mașinațiuni) cu Catastrophe (viață domestică & râs). (Ioana Pelehatăi)

Daredevil (Netflix, 2015)

S-ar putea să-l știți pe super-avocatul-orb Matt Murdock din vremea în care era jucat de Ben Affleck într-un lungmetraj, deși pare-se că aveți destule motive să fi uitat de experiența aia. Eu n-am avut plăcerea, așa că am dat o șansă seriei create de Netflix după comics-urile Marvel. Daredevil a ajuns să mă țină seri la rând pe o canapea distrusă dintr-un apartament haotic din Oakland, California, și nu-s chiar omul care să se lase doborât ușor de asemenea plăceri. Am rezistat - și încă o fac - chemărilor Game of Thrones. Nu citesc despre, nu merg niciodată pe recomandările prietenilor, ci prefer să o iau pe încercate, să gust câte o jumătate de episod, să văd dacă mă ține.

Ce e fascinant la serialul ăsta? Trebuie musai să încep o listă. Întâi de toate, redă frământările unui super-erou atipic - un tip cam firav care se umple de julituri după fiecare ieșire nocturnă și care nici măcar n-are de la început costum cu pectorali. Motivația e construită cu răbdare, și e alta decât hai-să-facem-să-fie-bine. Murdock are o metodă de lucru, niște prieteni care din când în când se enervează pe el, pe care îi dezamăgește. Cadrele-s măiastre, iar scările de incendiu și turnurile de apă din Hell’s Kitchen - un cartier devenit câmp de bătălie între mafii - compun o atmosferă nocturnă care seamănă cu cea din magicul Gotham al lui Tim Burton. Pe deasupra e presărată ceva viață normală. În plus, creatorul Drew Goddard nu ignoră devenirea băiatului rău, merge mult dincolo de tușele groase; îl face chiar să iubească, fără a-l înmuia cu totul. Am zis că serialul nu e cu Ben Affleck, nu?

Trailer pentru sezonul 2 din „Daredevil”

Și o secvență mișto.

Săptămânile trecute am început să mă uit și la BoJack Horseman (Netflix, 2014 -), despre viața animată și alcoolizată a unui cal care a jucat într-un serial nouăzecist gen Casa Plină. (Vlad Odobescu)

Ally McBeal (20th Century Fox, 1997-2002)

Toaletă unisex, discuții despre sex, fantezii cu sex, sex. Barry White. Bărbați dansând, un nas fluierând. Săli de judecată. Ah, și Portia DeRossi.

Una dintre singurele amintiri pe care le am din serial care să nu fie music-related e cu o broască prelingându-se pe o ușă. În rest, de la cei 12-13 ani, câți aveam când rula serialul pe protv, au ajuns până în prezent aproape doar momentele în care începea muzica. În baie. La bar. Pe stradă, în mijlocul iernii. Lângă pat, cu un bebeluș dansând pe Hooked on a Feeling. Și intro-ul, unul dintre puținele intro-uri de serial căruia nu i-aș fi dat skip.

Din tot ridicolul situațiilor de acolo, din toate poveștile încurcate, geloziile, dorurile și sabotajele, din toate frânturile de imaginație conturate prin efecte speciale îndoielnice, ce am înțeles eu, în prag de adolescență, a fost că, ei bine, da. Cam așa pare să fie viața de adult. Ceea ce mi-am confirmat de fiecare dată când mi-am dorit, ulterior, ca viața mea să aibă soundtrack. Ce înțeleg acum din povestea unei găști de omuleți care își petrec zilele laolaltă, care se îndrăgostesc unii de alții, se consolează unii pe alții, beau împreună, dansează, se ceartă, și care se urăsc și se iubesc în egală măsură? Ei bine, da. Cam așa pare să fie viața de adult.

Barry White în „Ally McBeal”.

Dintre serialele noi, Stranger Things. Cu niște copii super mișto, ceva monștri, momente în care mai tresaltă inima, păduri sinistre, experimente și, bineînțeles, high-school douchebags, momentan în doar opt episoade. (Larisa Baltă)

The Sopranos (HBO, 1999-2007)

Am văzut The Sopranos târziu, imediat după moartea lui James Gandolfini. Nu e serialul ăla pe care l-aș revedea oricând. E greoi ca protagonistul lui și pe alocuri lent, misogin, violent, deci greu de digerat. Dar uneori așa sunt lucrurile care merită atenție, greu de digerat.

Deși premiza este bună - mafiotul care are atacuri de panică și ajunge la terapie -, personajele sunt cele care mă fac să-i fiu fan devotat (și invidioasă pe scenariști) și la 10 ani după ce s-a terminat producția. De la nume și porecle până la hobby-uri, ticuri verbale și vulnerabilități, valori și antivalori, de la umor până la inimi și picioare frânte, fiecare personaj este neașteptat de nuanțat, în ciuda ideilor noastre fixe despre cum arată, se poartă sau simt criminalii.

Îmi place The Sopranos pentru episodul în care Christopher și Paulie se rătăcesc în pădure, iar Paulie își pierde pantoful în zăpadă.

Pentru personajele lui tragice, majoritatea femei puternice și abuzate (Carmela, dr. Melfi, Adriana).

Pentru genericul și melodia badass pe care am avut-o ringtone la telefon câteva luni după ce am terminat ultimul sezon. Wallpaper-ul stilizat alb-negru a stat pe desktop mai bine de un an.

Pentru finalul controversat, care mie însă mi se pare clar, corect și trist.

Pentru ca în secret îmi doream ca Tony Soprano să fie tata.

Genericul „The Sopranos”.

Dintre serialele mai noi: Fargo (FX, 2014) pentru poveste. Ok, și pentru actori. Billy Bob în sezonul 1 și Kirsten Dunst în sezonul 2. Fargo e incredibil de satisfăcător: e închis – fiecare sezon spune o poveste bizară de sine stătătoare, te ține cu sufletul la gură, te face să râzi și să te miri. Neapărat de văzut filmul înainte, ca să poți prinde referințele din serial și să te bucuri ca un copil, cum am făcut și eu. (Alexandra Buligescu)

Citește continuarea articolului pe Scena9.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Venom check icon
    Dacă începem cu MASH, să nu uităm trandafirii, numărul de buletine de vot și pe Bundy. Al Bundy. Adică Married with Children... Cum să lipsească tocmai cel mai cel? Aș mai pune în top (personal) Dexter și American Horror Story. *Pe modelul cine bate, Superman sau Batman (deși, răspunsul corect politic acum a ajuns să fie Catwoman), aș vrea să văd Ally McBeal de pe canapeaua lui Bundy, la o bere cu Al și Marcy.
    • Like 0


Îți recomandăm

articol audio
play icon mic icon Speranța Farcă

„Părinții sunt foarte angoasați, aud peste tot că copilul lui cutare face așa, copilul lui cutare face așa. Și se gândesc că ei nu oferă același start copilului lor, care va intra în competiție cu acei copii care au făcut toate acele cursuri. Gândim educația și viața ca pe o competiție”, spune Speranța Farca.

Citește mai mult

Șezlonguri în apă la Marea Neagră

Este o adevărată luptă între turişti pentru a prinde cel mai apropiat pat de plajă lângă apă deşi nu stau prea mult pe sezlong şi apoi tot ei se plâng că nu au soare pentru a se bronza din cauza umbrelelor extrem de apropiate.

Citește mai mult

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult