Era micuță. Avea voce dulce și caldă. Nu știa să țipe. Nu știa să certe. Chinul vieții nu a inrăit-o, cum face cu cei mai mulți, ci a facut-o un fel de înger întrupat. Mergea sprijinindu-se intr-un băț. Avea mereu o fustă încrețită pe un elastic și bluză cu nasturi în față. Întotdeauna cernite. Colțurile broboadei îi erau mereu ude de lacrimi, căci cu ele își ștergea ochii. foto: Profimedia

Cu o voce tremurată, a zis: „O să mă iubești și când ești în stele?”

Problema este că, atunci când am pus limite în familie, am simțit că apare și un conflict interior: încerc să-mi protejez copilul, fără să-mi pierd părinții.

Am fost departe de a fi nepotul despre care povestești nepoților. Am fost acolo de câteva ori, când a fost nevoie, pentru că moartea bunicului m-a învățat să nu rămân cu regrete. De aceea, când bunica a rămas singură, am încercat să trec mai des pe la ea, însă „am încercat” spune tot. O vizitam rar, de trei-patru ori pe an, împins de vinovăție sau de vreo emoție născută din scurte momente de claritate. foto Profimedia

Erau o priveliște comică, dar și ușor grotescă pentru noi, copiii, care de abia așteptam să se termine pupatul.

Omi răspundea invariabil “Un ceai cu doi biscuiți, te rog” când o întrebai cu ce o servești. Nu știu dacă acesta era secretul siluetei ei, care la peste 60 ani încă făcea ravagii, dar și acum când văd o ceașcă de ceai fierbinte cu o felie de lămâie și o cutie de biscuiți, îmi amintesc de ea.

În capul mesei, cum intrai pe ușă, stătea bunicul. Făcea salata, șprițul pentru soția lui și sucul pentru ceilalți patru, din sirop de vișine și sifon. Tot el era responsabil și cu bancurile la adresa celei care i-a fost alături mai bine de 58 de ani: găluștele din zeamă erau „obuze”, iar sarea pesemne că „s-a scumpit” dacă lipsea din farfurii. (Fotografie generică Getty Images)

După un cartof, câteva linguri de chișleag și două îmbucături de scrob eram plin. Tot învârteam cei șase cartofi rămași și mă gândeam cum să scap de ei. „Lasî dragu´ lu´ tătaia, cî ț-or trăbui mai târzâu”, îmi spune bunicul cu un subtil zâmbet în colțul gurii.

Îmi spunea că am început să merg pe trotuarul din fața casei ei. Îmi amintesc că, mai târziu, i-am promis să-i apăr casa de orice rău. Rău i-au făcut mult mai târziu, în anul ei din urmă, când eram mult prea departe. Foto Guliver/Getty Images

După ce am început facultatea și m-am mutat la București, mi-a lipsit tare mult. O vizitam mereu când mergeam acasă. Îmi puneam capul în mâinile ei muncite, închideam ochii și parcă treceau toate. Așa pace și liniște ce simțeam lângă femeia aia, nu am mai simțit nicicând, cu nimeni. (Foto: Guliver/Getty Images)