Foto: Profimedia Images
Bunica își sărbătorea aniversarea numai cu familia.
Dar întotdeauna pe 17 ianuarie, de ziua numelui nostru, se umplea casa de prietenele ei. Li se zicea în multe feluri: „fetele”, „preotesele”. Bunicul le zicea „căzăturile” și nimeni nu se supăra pentru că ei toți erau o generație care prețuiau sarcasmul și umorul cuvintelor, nedând doi bani pe politețuri zaharisite, deși le plăcea actoria și scoteau panglici pe nas cum se întâlneau.
Deci se umplea casa înainte de prânz. De "cucoane" gătite și zgomotoase, acoperite cu haine de blană lungi până în pământ, sau măcar cu două- trei vulpi la gât. Erau o priveliște comică, dar și ușor grotescă pentru noi, copiii, care de abia așteptam să se termine pupatul.
Povesteam cu fratele meu, Constantin, încă dinainte să vină ele cum ne va băga tanti Georgeta mai întâi nasul în ochi, îl va apăsa bine și apoi ne va pupa pe obraz, cu buze foarte subțiri și foarte reci. Vărul nostru, Șerban, întreba mereu din gesturi dacă vine tanti Tamara- era preferata lui, îl fascina. Șerban era surdo-mut și nu-și putea lua ochii de la figura acestei doamne- celelalte îl plictiseau.
Îmi amintesc perfect mirosul lor, mirosul parfumurilor grele, scoase din sticluțe procurate cu greu și păstrate cu sfințenie- numai parfumurile din categoria aia de miros îmi plac până în ziua de astăzi. Îmi amintesc perfect rujurile. Roșii. Portocalii. Dar mai mult roșii. Date mereu tremurat, puțin pe dinți și puțin peste buze sau puțin sub buze, niciodată în contur perfect. Îmi amintesc perfect bijuteriile. Cerceii cu clips. Broșele. Inelele mari pe degete strâmbate de artrită, cu unghiile pilite puțin ascuțit. Îmi amintesc vocile groase, râsetele, șoaptele.
Se beau cafele și alcool, se mâncau prăjituri și prăjiturele, paharele erau din cristal și tăvile erau acoperite cu șervete brodate și scrobite. Era o zi a femeilor și aveau voie să fie prezenți și copiii. Bunicul sau tata erau personaje pasagere în acest iures muieresc, mai făceau o glumă, mai umpleau un pahar. Sărbătoarea era a bunicii și puțin și a mea.
În mintea mea, 17 ianuarie, Sfântul Anton, a rămas ca o sărbătoare cu și despre femei. La noi acasă era sărbătoarea femeilor ăstora gureșe, care cântau de bucurie, râdeau cu tot corpul, găteau dumnezeiește, țineau în picioare cu mâini de fier gospodării grele și familii complicate, niște leoaice irezistibile toate și fiecare dintre ele.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.