Sari la continut

Află ce se publică nou în Republica!

În fiecare dimineață, îți scrie unul dintre autorii fondatori ai platformei. Cristian Tudor Popescu, Claudiu Pândaru, Florin Negruțiu și Alex Livadaru sunt cei de la care primești emailul zilnic și cei cărora le poți trimite observațiile, propunerile, ideile tale.

Mămăicile mele. Bunicii sunt cel mai de preț dar al unui copil

Mamaie gătește

Foto: Guliver/Getty Images

Am fost unul dintre copiii care nu au avut norocul să își aibă bunicii aproape. Ei s-au dus dinainte încă de a mă naște, iar ele erau departe și le vedeam rar, unul-două week-enduri pe an. Poate de asta m-a și binecuvântat Dumnezeu cu mai multe mămăici.

Pe prima o chema Anica. Mi-a purtat de grijă încă de când eram bebeluș și până când am fost suficient de mare încât să pot merge la cămin și grădiniță, căci pe vremea aceea nici nu apucai să-ți dai seama bine că ai născut, că și trebuia să te întorci la muncă. Nu știu cum a găsit-o mama, însă a fost și a rămas cea mai simpatică și cochetă bătrânică pe care am cunoscut-o vreodată. 

Extrem de mică de statură, plăpândă și subțirică, mi-o amintesc și acum venind la noi în vizită să mă vadă, ani mulți după ce nu mi-a mai fost doică. Arăta și mirosea mereu extrem de proaspăt, de curat. Pantofii - invariabil cu toc (micuț, dar nelipsit) - luceau de-ți luau ochii. Peste încheietura mâinii sprijinite în baston îi curgeau mereu manșete de dantelă, frumos apretate și călcate. Nu-i lipseau niciodată costumul, cămașa, dar și o batistă. Plângea mult, din cauza unor nepoate, și nu înțelegeam ce inimă poți avea să faci să sufere un astfel de om, ca un bibelou. Cred ca trecuse binișor pragul de 80, căci mai avea doar vreo doi dinți și nici nu auzea prea bine. Însă nu era vizită la care să nu își amintească și să îmi povestească despre ce mult îmi plăceau furnicile când eram în grija ei.

Apoi a apărut doamna Ganea, o văduvă tipică de oraș, care a știut că orice-ar fi, viața trebuie să meargă înainte. Nu cred că i-am știut niciodată prenumele. Nu a stat cu mine, dar o vizitam des. Mamei îi plăceau șuetele cu ea, era tare de viață. De fiecare dată când mergeam la ea ne servea cu ceai de tei și dulceață pe farfurioare de cristal, cu lingurițe de argint. Și de ficare dată alegeam aceeași dulceață de trandafiri, deși avea cămara plină cu tot soiul. Dar avea ceva dulceța asta a ei, un je ne sais quoi. Își plantase ea trandafirii în grădinuța din fața blocului și îi îngrijea mai ceva ca pe copii. Îmi plăcea să mă uit pe geam când o savuram. Parcă simt și acum mirosul florilor de tei ce venea din parcul din fața blocului, amestecat cu o aromă fină de tutun de la țigările pe care le pufăia cu mama. Era frumos la ea.

Însă cea care mi-a fost cel mai mult alături și mi-a marcat cu adevărat existența a fost mamaie Ana, o prietenă din copilărie a bunicii materne, care locuia în oraș cu noi și unde mă lăsa mama de fiecare dată când nu aveam cu cine sta. Am fost prima ei „nepoată”, căci ale ei, cele adevărate, au apărut mai târziu, așa că m-a iubit tare mult. Simțeam asta în fiecare mângâiere sau dojană.

Mamaie Ana făcea cel mai bun orez cu lapte din lume, pe care musai trebuia să îl mâncăm de pe frunzele de viță în sâmbetele morților, când îl pregătea ca să dea de pomană la biserică. Mai bine de jumătate îl „pomeneam” însă noi. A fost o femeie tare credincioasă. În Dumnezeu, dar și în oameni. Putere mai mare de sacrificiu nu am văzut la nimeni, în viața mea. După ce am început facultatea și m-am mutat la București, mi-a lipsit tare mult. O vizitam mereu când mergeam acasă. Îmi puneam capul în mâinile ei muncite, închideam ochii și parcă treceau toate. Așa pace și liniște ce simțeam lângă femeia aia, nu am mai simțit nicicând, cu nimeni. Și mi se rupea sufletul de mila ei, ca era tare necăjită. Începuse în ultima perioadă să mi se confeseze, mai ales de când murise tataie și rămăsese singură. Și i-aș fi dat și luna de pe cer dacă puteam, numai să o văd zâmbind. Însă o lăsam mereu plângând, în urma mea, pe bancuța din fața blocului. Și acum o vitez, însă peste drum, la cimitir, acolo unde este de 8 ani.

Tot în grija Domnului au ajuns și bunicile mele de sânge. Pe mama mamei am pierdut-o când aveam 12 ani. Tot timpul m-a uimit femeia asta cu puterea de muncă și ambiția din care am reușit să moștenesc și eu 1%. Avea o gospodărie uriașă, care arăta impecabil. Era mereu curățenie peste tot – și în casă, și în curte, și la animale. Mâncăruri peste mâncăruri de fiecare dată și flori, multe flori. Era o plăcere să merg la ea, dar se întâmpla rar, mult prea rar. Odată a venit ea la noi, ne-a făcut surpriză. Nu știu nici acum cum a reușit, femeie bătrână și nu prea umblată, să ajungă dintr-un sat din Buzău într-un orășel din Bacău. I se făcuse dor și s-a pus la drum. Numai ce am auzit-o într-o seara strigându-mă la balcon, din fața blocului, să cobor să o ajut cu bagajele. Adusese ouă, brânză, carne... tot ce avea mai bun, așa cum fac bunicii. Nu a strigat-o pe mama, nu l-a strigat pe tata... m-a strigat pe mine!

Azi se fac 7 ani de când s-a dus și mama de la țară, bunica din partea tatei. Și pe ea o vedeam la fel de rar, dar cu aceeași bucurie. Erau tare amuzante întâlnirile noastre, căci era o adevărată provocare să ne înțelegem: ea, bucovineancă de la sat, folosea mai mult regionalisme. Eu, copilă crescută literar la oraș, nu pricepeam o boabă. „Mamaie, vreau pepene!”, și mă trezeam cu un castron de castraveți murați în față. „Mamaie, să nu-mi pui caimac în lapte, ca nu-mi place” – și mă trezeam cu tot caimacul din oală în cana mea, ca săraca nu știa ce e ăla, ea îi spunea spumă. Doamne, ce dor îmi e de clipele alea! Și tocmai de asta voi avea grijă ca fetele mele să afle ce sunt alea tocini, barabule prăjite și harbuz, chiar dacă sunt pe jumătate unguroaice.

O mai am acum doar pe soacra tatălui meu, mamaie bătrână, cum zice fii-mea. Moldoveancă adevărată, face cei mai buni cozonaci, cele mai gustoase poale în brâu și cel mai delicios magiun de prune cu nuci din lume. Deși e și ea la 80 de ani, nu stă locului o clipă. Mereu își găsește câte ceva de făcut, fie prin ogradă, fie în grădină. Și mereu cu Dumnezeu înainte.

Ce oameni! Ce femei! Ce mame, ce bunici! Poate de asta le-am și iubit atât de mult, datorită dorului ce mă cuprindea. Îmi era dor de bunătatea, de blândețea lor. De forța cu care mă strângeau în brațe când mă vedeau și de pupăturile interminabile, de mângâieri.

Plecarea fiecăreia dintre ele mi-a lăsat un gol imens, de neumplut. Mi-am dat seama că bunicii sunt cel mai de preț dar al unui copil. Nu tabletele, nu telefoanele de ultimă generație. Pentru noi e târziu, căci ai noștri s-au dus. Dar pentru cei mici încă mai e timp. Iubiți-vă și îngrijiți-vă parinții, pentru a avea ce le oferi copiilor voştri: bunici veseli și sănătoși, pe care să îi vadă cât mai des. Care să îi alinte și să îi răsfețe, așa cum și noi am fost la, rândul nostru. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Putina caldura intr-o lume rece si muribunda lepadata de Dumnezeu, credinta si respect pentru adevaratele valori umane.
    • Like 2
  • Foarte frumos articol.
    • Like 1


Îți recomandăm

Foto pentru textul Arinei Angelescu

Plec în oraș. Nu apuc să conduc prea mult când aud telefonul. E mama, care rămăsese cu cel mic. Inima îmi bate deja mai tare. Îmi trec tot felul de scenarii prin cap. Niciunul prea fericit. Răspund. Nu e mama. E băiețelul meu. Plânge în hohote și lasă puțin spațiu ca eu să înțeleg ceva. Nu-știu-ce grisine pe care le-am uitat acasă?!

Citește mai mult

Andrei Ene

AntiFragile, un startup care dezvoltă un sistem de etichete inteligente, care permit monitorizarea de la distanță a coletelor pe parcursul procesului de transport, a fost desemnat vineri seara câștigătorul competiției UPGRADE 100 Floors Elevator Pitch. Pe scurt, eticheta își schimbă culoarea dacă pachetul a fost scăpat de curieri.

Citește mai mult