Sari la continut

Revoluția online

România digitală este cea care ne face să mergem înainte. Un proiect Republica, susținut de eMAG.

Bunicul meu mi-a dat o lecție pe care nu am să o uit niciodată

Copil și bunic

Foto: Getty Images

Era o vară toridă de-ți jucau feste dogoririle pământului la orizont, sau după cum spuneau bătrânii „Îi așă di cald cî șî găinili sî scladî-n țărânî”. Era vremea prășitului de-al doilea la păpușoi.

Nu aș putea să vă explic, era cum era cu colectivizarea, dar fiecare totuși avea bucățica lui de cultivat la câmp. Bunicul Mihai avea și el ceva ari de pământ, cum spunea el „or hi vreo zăși ari cu sfeclî, vreo doișpi ari cu barabuli șî vreo douâzăși cu păpușoi, printri aistea ba bostani, ba fasoli. Și restu̕ la șeapeu (CAP)”. Cumva erau și împărțite aceste pământuri între copiii lui, unchii și mătușile mele. Cei de la oraș nu aveau că erau industrializați, printre care și mama. Dar ca în fiecare an, toți se ajutau între ei la muncile câmpului. Cei de a țară pentru a aduna ceva pentru iarnă, iar cei de la oraș pentru a primi și ei câte ceva din produsele finale: faină, ouă, lapte, carne.

O seară toridă de vară. La apus soarele arunca valuri roșiatice dinspre orizont înainte de a dispărea după Dealul Săbăoanilor și al Izvoarelor. Noi la masa de seară, adunați în jurul soarelui de pe masă, minunata mămăligă aburindă, tăiată tacticos de bunicul cu ața, primeam felia cuvenită pe care o scufundam în strachina cu laptele proaspăt muls și fiert. Eram noi, tata, mama și eu veniți de la oraș pentru a-l ajuta pe bunicul, alături de companionii mei de nelipsit, verișorii Cătălin și Simona (alias Bălgă și Samanta), de mătușa Margareta și unchiul Zaharia, și ei în vacanța de vară de pe la școlile unde erau plecați mai tot anul.

Ca și acum îl văd pe bunicul, cu pronunțata lui chelie dar frumos balansată de părul ușor lung ondulat, cum lent își leagănă capul spre stânga și dreapta, semn de gânduri profunde, ca un străbun Patriarh. Pentru noi nepoții era semn de încă o poveste din războiul cu rușii și nemții, așa obișnuia el în nopțile de iarnă să-și înceapă poveștile despre război. Dar acum era vară, era timpul lucrului la câmp nu a amintirilor. „Mâini, când tragi una, ni trezîm șî merjim la ogorul di la Livadî”.

Pentru noi a fost destul de clar când și unde aveam de mers, dar câteva lămuriri cred că ar fi de folos, mai ales când traji una. În satul copilăriei mele de pe malul Siretului, biserica era locul central, atât pentru viața spirituală, cât și pentru cea socială, iar clopotele bisericii erau sms-urile și alarmele din zilele noastre. Erau semnale distincte pentru incendiu, furtună, cineva care a murit, chemarea la Sfânta Liturghie. Majoritatea activităților sătenilor erau coordonate de semnalele clopotelor, printre și care mersul la câmp. Când se trăgeau clopotele prima dată (traji una), vara la o cinci dimineața, mirenii se trezeau. Când clopotele sunau a doua oară (traji a doua), la treizeci de minute după prima dată, erai gata pregătit. Când se trăjea a tria, vara era șase dimineața, sau de intrare, adică preotul intra la altar, trebuia să fii ori la biserică, dacă nu mai erai în putere de muncă, ori pe drum spre câmp.

„Traji una, haidiți sus!”. Abia mijeam somnoroși linia timidă a răsăritului de soare dinspre Dealul Șiritiului. O dimineața răcoroasă adusă de curgerea Siretului, dar la fel de uscată de colbul ce-l stârneam cu galoșii noștri, ce-i târam somnabulic către căruță. Ding! Dong! Traji a doua! „Hai Florico!”, cu o smucitură căruța pornește, trasă viguros de văcuța Florica. Noi copiii, încă zgribulind sub răcoarea dimineții, ne găsim totuși alinarea sub acoperământul câtorva țoale. Ding! Dong! Traji a tria. Explozia răsăritului ne copleșește. Ne scoatem nasurile de sub țoale pentru a ne bucura de acest spectacol. Săgeții vii de lumină străpung zorile diminenții ca și indicatoare pentru drumul nostru. Am mai apucat să auzim, lin, purtat de ușoara adiere a dimineții cântecul de intrare de la biserică „Voi intra la altarul Domnului!”. Noi intram deja la altarul muncii noastre.

Noi copiii, nu prea aveam cu ce să contribuim la muncile agricole. Nu aveam dexteritate. Eram responsabili să aducem apă proaspătă de la izvor, să o ducem pe văcuța Florica la păscut și adăpat, să adunăm buruiană pentru „cina” Floricăi. Mai pe ascuns râdeam de tatăl meu, care maistru de șantier fiind nu prea le avea cu sapa, iar socru-său, bunicul meu după mamă, îl dirija cu îndârjire „Angelicî! Vinî șî stai lângî bărbatî-tu, cî rămânim fărî păpușoi!”, îl atenționa șugubăț și indirect bunicul. Cât de la căldura de afară, dar mai ales de la asemenea vorbe tata era la față mai roșu decât semaforul. De rușine, nu de supărare, căci în stânga și dreapta tot rude erau, deoarece se lucra la aceeași bucată de pământ.

Ding! Dong! Traji doișpi! Am uitat să vă spun despre asta. Din vale, clopotele bisericii anunță binemeritata pauză de la muncă de la ora doisprezece. Căldura era deja prea mare. Dar pentru noi copiii începea adevăratul scop al călătoriei, prânzul. Din căruța așezată strategic la umbra nucului plantat de cine știe al câtelea bunic al bunicului meu, începeau să iasă bunătățile, cu grijă pregătite de cu seară: scrob cu tochitură, castraveți proaspăt murați de vară, chișleagul din putina de lemn din care vânam acerb micile insule de unt formate în urma zdruncinăturilor de pe drum și cartofi. Aceștia au fost piatra mea de poticnire din ziua aceea.

Semnalul clopotelor pe lângă pauza binemeritată, era și semnul adunării la masă ... a tututor rudelor la un loc. Fiecare mai venea cu ceva, dar ce aducea bunicul era baza. De câte ori rememorez acea zi îmi vine în minte scena secerișului din Moromeții lui Preda și cu permisiunea voastră citez câteva rânduri „Mama aprinse focul și puse la încălzit o tigaie mare plină cu fasole scăzută. La lumina albă a zilei flăcările de paie pâlpâiau în culori când galbene, când în umbre albe de aer topit și viu, care o înșelau pe femeie frigându-i mâna .. Moromete se uită o clipă la tigaie. Fasolea, cu boabele mari, parcă nu fusese luată atunci de pe foc, prinsese pojghiță pe deasupra și parcă era sleită, rece ... Paraschiv parcă era singur. Nu mai așteptă să se așeze toată lumea, rupse ca și tatăl său din mămăligă și râni cu nădejde din tigaie. În clipa aceea Moromete își pironi privirea asupra lui și așteptă. Paraschiv, hulpav și absent, înghiți dintr-odată, dar apoi ochii i se beliră și scoase un răcnet ... Fetele pufniră în râs, iar Niculae, înțelegând, începu să răcnească și să dea din picioare, arătându-l pe Paraschiv cu degetul”.

În acea zi eu am fost Paraschiv. Și nu din cauza neatenției, ci din prea multă atenție. Cum zburdasem toată dimineața ba după apă, ba după altele, aveam o foame de lup. Și cum mă uitam eu la bucatele întinse pe ștergare, parcă nu era de ajuns la puhoiul de rude ce se adunau: unchiul Lucian a lu´ Maria, Mărioara lu´ Benoni, Andrii a lu´ Gareta, Emil a lu´ Valerica, plus ceva frați de-ai bunicului, badea Ion și lelica Cecilica. M-a cuprins disperarea, deodată toate acele bunătăți păreau puține în ochii mei. Salvarea am văzut-o în cartofii ce tocmai se coceau în jar. Mi-am zis, îmi iau vreo șapte, cei mai mari, să fiu sigur că îmi va ajunge.

„Dragu´ lu´ tătaia, ie câti o barabulî șî dacî ț-o mai trebui, mai iei dupî așeia”, îmi spuse bunicul care îmi descoperi strategia. „Nu tătaie, îi mânânc pi tăți”. Mama și tata ar fi intervenit, dar la un semn discret al bunicului m-au lăsat în pace. Câtă plăcere și veselie să fim cu toții la masă! Mușcam cu poftă din cartoful copt privind cu veselie în jur. Îl vedeam pe bunicul ca și pe patriarhul Iacob, care plin de fericire se uita la copiii și nepoții săi adunați în jurul lui, bucuria că neamul merge mai departe.

Doar eu m-am cam poticnit, căci după un cartof, câteva linguri de chișleag și două îmbucături de scrob eram plin. Tot învârteam cei șase cartofi rămași și mă gândeam cum să scap de ei. „Lasî dragu´ lu´ tătaia, cî ț-or trăbui mai târzâu”, îmi spune bunicul cu un subtil zâmbet în colțul gurii.

După o zi plină de muncă, ne întorceam agale către casă sub dangătul clopotelor ce anunțau Vecernia. Obișnuita cină cu mămăligă, lapte și ce-a mai rămas de la prânz. Doar eu cu meniul special, cei șase cartofi copți. Cu o bucățică de mămăligă și câteva linguri de lapte am mai dovedit unul. Mai erau cinci. Totuși speram că a doua zi plecam la oraș și scap.

„Cențu´, îi spune a doua zi dimineață bunicul tatălui meu Inocențiu, mai lasă-l câteva zîli sî-și termini barabulili”. Tatăl meu nu m-ar fi lăsat, dar în fața autorității blânde și pline de înțelepciune a bunicului nu a putut obiecta. Și uite așa timp de vreo trei zile la fiecare masă meniul meu principal au fost cartofii copți.

„Dragu´ lu´ tătaia, cred cî ți-ai învățat lecția, îmi spune bunicul înainte de a urca în autobuzul către oraș. Merji cu Domnul!”. Și am pornit. Prin colbul stârnit de roțile mașinii întrezăream în vale turlele bisericii ale căror clopote trăjeau doișpi, ora prânzului. Cu gândul la prânzul ce mi-l pregătise mama, strângeam bucuros în mână moneda de cinci lei care mi-o dăduse bunicul ca răsplată pentru perseverența mea de a duce la bun sfârșit cei șase cartofi. Oricât ar părea de evident, lecția nu a fost despre a nu mă lăcomi, ci de a duce la final angajamentul luat „Tătaie, îi mânânc pi tăți”. Evident că indirect am tras și concluziile referitoare la lăcomie. Și azi mănânc cu plăcere cartofi copți, dar câte unul, pe rând.

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Minunata poveste din copilarie.
    • Like 1


Îți recomandăm

Tânără la calculator

Academia prietenoasă de IT Wantsome și-a făcut în ultimii patru ani o misiune din a ajuta profesioniști din toate domeniile să facă tranziția spre o carieră de succes în domeniul tehnologiei informației, prin cursuri care urmează atent cerințele companiilor IT, prin sesiuni de practică și printr-o activitate intensă de mentorat calibrată pe nevoile lor. (Foto: Getty Images)

Citește mai mult

Marc Areny

Marc Areny este de origine catalană, este cetățean spaniol și francez și a venit în România în urmă cu 10 ani. Este unul dintre primii din Europa care a identificat o nouă nișă de piață: convertește mașini cu motor termic în mașini electrice.

Citește mai mult