Interviu Cristina Uruc, manager Artexim: „Nu poți aduce pe nimeni cu forța într-o sală de concert, dar poți crea contexte, poți deschide uși și poți cultiva această curiozitate”

Cristina Uruc, manager al Artexim și director executiv al Festivalului și Concursului Internaţional George Enescu, bun găsit și mulțumesc! Suntem la finalul ediției a XX-a a Concursului Enescu, una aniversară. Cum a fost? Mi-ai spus chiar la începutul concursului, pe 23 august, că îți propui o schimbare de perspectivă: de la competiție la evoluție.

Ne-am propus această schimbare de perspectivă împreună, ca echipă, alături de maestrul Cristian Măcelaru, și cred că ea s-a concretizat foarte clar în această ediție. Am simțit o schimbare de paradigmă în felul în care tinerii muzicieni s-au raportat la Concursul Enescu: nu doar ca la o competiție în care trebuie să câștigi, ci ca la o etapă importantă în propriul parcurs artistic.

De altfel, și motto-ul ediției – „În căutarea excelenței” – vorbește despre acest proces. De când maestrul Cristian Măcelaru a preluat direcția artistică, accentul s-a așezat tot mai mult pe evoluție, pe drumul pe care îl parcurge fiecare tânăr muzician și, mai ales, pe ceea ce rămâne cu el dincolo de clasament sau de premiul obținut.

Pentru noi, responsabilitatea Concursului nu se încheie odată cu anunțarea laureaților. Ne dorim să avem grijă de evoluția concurenților pe parcursul etapelor, dar și de ceea ce urmează după Concurs: să îi însoțim, să le oferim oportunități, contexte profesionale și sprijin în construirea unei cariere sustenabile, atât din punct de vedere artistic, cât și personal. Iar ediția aceasta ne-a confirmat că această direcție nu este doar o intenție, ci începe să devină parte din identitatea Concursului Enescu.

Am văzut încântarea din ochii tinerilor despre care vorbești, a celor cu care am stat de vorbă și am făcut interviuri, de la masterclass-urile de dirijat și de compoziție, o altă noutate în Concursul Internațional George Enescu, datorată acestei schimbări de paradigmă, cu Cristian Măcelaru în rol principal. Să nu uităm că George Enescu a înființat încă din 1913 premiul de compoziție acordat atâtor tineri compozitori români, un premiu care este fundamentul concursului, deși astăzi vorbim mai mult despre secțiunile instrumentale. De ce ați dorit să existe aceste cursuri speciale în cadrul Concursului Enescu?

Da, așa este. Valorile lui George Enescu stau, de fapt, la baza întregii noastre activități și a direcției artistice pe care o construim pentru Festival și Concurs. Enescu nu a fost doar un mare interpret și compozitor, ci și un artist profund preocupat de formarea și susținerea tinerilor muzicieni. Iar această dimensiune a moștenirii sale este esențială pentru noi.

Masterclass-urile sunt una dintre expresiile foarte concrete ale schimbării de perspectivă despre care vorbeam. Ne dorim ca experiența Concursului Enescu să nu se reducă la competiție și la întrebarea „cine câștigă?”, ci să creeze contexte reale de învățare, întâlnire și dezvoltare artistică. Un tânăr muzician trebuie să poată pleca de aici nu doar cu un rezultat, ci cu o experiență care îl transformă și îi oferă instrumente pentru ceea ce urmează în cariera sa.

Există însă și o a doua dimensiune foarte importantă: accesul publicului la acest proces. Ne dorim ca oamenii să poată vedea și înțelege mai bine ceea ce se află în spatele unei interpretări sau al unei partituri. Acel laborator interior al creației și al construcției artistice pe care, de obicei, îl vedem foarte rar. Într-un masterclass poți urmări nu doar rezultatul final, ci chiar procesul prin care un muzician gândește, caută, pune întrebări, își schimbă perspectiva și evoluează.

Cred că și aceasta este o formă de educație muzicală: nu doar pentru participanți, ci și pentru public.

...e foarte interesant să vezi practic cum se lucrează, cum maestrul îi explică discipolului dirijor de la gest la sens...

Exact. Se lucrează pe fraza muzicală, pe respirație, pe gest, pe felul în care dirijorul comunică o intenție și construiește o relație cu orchestra. Iar pentru public este extraordinar de interesant să urmărească acest proces din exterior și să vadă, aproape în timp real, ce înseamnă devenirea unui tânăr muzician.

Chiar și în cele 25 de minute în care maestrul Cristian Măcelaru lucrează cu fiecare participant pe fragmente din repertoriul ales, poți observa cum se schimbă perspectiva, gestul, raportarea la partitură și la orchestră. Practic, asistăm nu doar la o lecție, ci la un proces de transformare artistică.

Dimensiunea asta formativă concretă a avut niște ecouri foarte bune pentru tinerii participanți. Eu am stat de vorbă în interviuri cu doi foarte promițători dintre ei, compozitoarea Oana Vardianu și dirijorul Petru Pane, și mi-au spus că au fost foarte încântați de experiența prin care au trecut, să lucreze fiecare pe specializarea sa cu un maestru, la dirijat sau compoziție, sau împreună, în sesiunile comune ale masteranzilor compozitori cu dirijorii. 

Cu siguranță. Și cred că ecoul acestor experiențe nu se limitează doar la tinerii participanți, veniți la București din întreaga lume, fiecare cu propriile aspirații și cu speranța că această întâlnire poate deschide un drum pentru viitor. Este important și pentru public, care are acces la acest proces de formare, dar și pentru noi, ca echipă, pentru că avem privilegiul de a vedea foarte concret cum se construiește o devenire artistică.

Sunt experiențe de învățare, de descoperire și de evoluție care creează legături foarte puternice între participanți, mentori și public. Iar faptul că, în cazul masterclass-urilor de dirijat și compoziție, au existat și sesiuni comune mi se pare cu atât mai valoros: tinerii au putut înțelege mai bine cum se întâlnesc creația și interpretarea, cum se naște dialogul dintre compozitor și dirijor.

Cred că sunt dintre acele momente care rămân și care vor defini, peste timp, această ediție aniversară a Concursului Enescu.

Pentru că mi-ai spus despre participare, un număr record de participanți anul acesta...

Da, au fost 819 tineri muzicieni înscriși din 58 de țări...

...și un nivel foarte bun, știu asta de la membrii juriului cu care am stat de vorbă, la fiecare secțiune. Cum ajungi să ai un număr din ce în ce mai mare de participanți, de la an la an, și la creșterea nivelului lor muzical?

Cred că, în primul rând, prin vizibilitate și prin relevanță artistică. Concursul Enescu este din ce în ce mai prezent în circuitul internațional, iar noi încercăm să avem un rol activ în rețelele profesionale din care facem parte. Suntem membri ai Federației Mondiale a Concursurilor Internaționale de Muzică și ai Alink-Argerich Foundation (AAF), iar prezența noastră în aceste structuri nu este una pur formală. Participăm la dialogul internațional despre viitorul concursurilor, despre repertoriu, despre felul în care acestea pot răspunde mai bine nevoilor noilor generații de muzicieni. La Adunarea Generală și Conferința anuală a AAF, de la Porto, de exemplu, am fost invitați să contribuim la un panel dedicat chiar modului în care este construit repertoriul în etapele unui concurs internațional.

În același timp, este foarte importantă implicarea directă a maestrului Cristian Măcelaru în dezvoltarea Concursului și în promovarea noii sale direcții artistice. Nu vorbim doar despre asocierea unui nume important cu proiectul, ci despre o contribuție reală la felul în care este gândit Concursul, de la repertoriu și format până la relația cu tinerii muzicieni și la oportunitățile pe care încercăm să le construim pentru ei. Credibilitatea artistică se construiește și prin oamenii pe care îi aduci în jurul proiectului, prin membrii juriilor, artiștii invitați și, mai ales, prin ceea ce le oferi laureaților după încheierea competiției.

Am făcut și schimbări importante de repertoriu și de format, tocmai pentru ca participarea la Concursul Enescu să fie relevantă pentru un tânăr muzician de astăzi. Introducerea formatului Play & Conduct în semifinale este un astfel de exemplu: nu mai evaluăm doar virtuozitatea sau capacitatea de a interpreta un concert cu orchestră, ci și maturitatea muzicală, capacitatea de comunicare, de ascultare și de construcție a unei viziuni împreună cu orchestra.

Toate aceste lucruri contribuie, cred, la creșterea interesului internațional. Iar când ai 819 tineri muzicieni înscriși din 58 de țări, nu mai vorbim doar despre o creștere numerică, ci despre confirmarea faptului că acest Concurs este perceput ca un reper important pentru o nouă generație de artiști.

…acel format play & conduct

…exact, un format în care semifinaliștii au ocazia să lucreze cu Orchestra de Cameră Radio nu doar în calitate de soliști, ci și ca lideri artistici, asumându-și responsabilitatea construirii interpretării împreună cu orchestra. Cred că și această noutate a contribuit semnificativ la interesul foarte mare pentru ediția de anul acesta și, implicit, la numărul record de înscrieri.

A fost, în același timp, un efort considerabil de selecție. Membrii juriilor de preselecție au avut misiunea dificilă de a reduce numărul candidaților la câte 50 pentru fiecare secțiune instrumentală, iar în cazul compoziției, cele 90 de lucrări rămase în concurs au fost evaluate de un juriu internațional prezidat de Zygmunt Krauze.

Pentru viitor, ne dorim să creștem nu doar numeric, ci mai ales calitativ. Ediția a XX-a a avut un nivel foarte ridicat al concurenților, iar acest lucru este legat și de baza foarte largă de selecție pe care am avut-o: 819 înscrieri din 58 de țări, de pe toate continentele. Este un rezultat care ne bucură foarte mult, dar care, în același timp, ne responsabilizează pentru edițiile următoare.

Am avut și un copil minune, câștigătorul de la secțiunea vioară, au vuit toate agențiile din lume, și nu numai cele muzicale, despre Jayden King, violonistul de doar 11 ani care ne-a amintit că atunci când vorbim de un wunderkind ne gândim la Mozart, dar noi am avut unul aici în sala Ateneului. Cum a fost pentru tine această experiență, pe care nu o întâlnești des într-o competiție muzicală? 

A fost o surpriză pentru noi toți. 11 ani este o vârstă la care majoritatea muzicienilor sunt încă în formare - și Jayden este încă în formare, nu trebuie să uităm lucrul acesta! Tocmai de aceea, ceea ce a reușit pe parcursul Concursului este cu atât mai remarcabil.

Nivelul său tehnic și interpretativ, maturitatea cu care a abordat repertoriul și, mai ales, felul în care s-a raportat la orchestră au fost extraordinare pentru vârsta lui. L-am văzut atât în postura de lider artistic, alături de Orchestra de Cameră Radio, în semifinală, cât și ca solist alături de Filarmonica George Enescu, în finală. Și a demonstrat că poate evolua, la acest nivel, alături de muzicieni aflați într-o etapă de vârstă și de experiență cu totul diferită.

Dincolo de toate comparațiile pe care le poate provoca vârsta lui, cred că lucrul esențial este foarte simplu: Jayden este un muzician cu o sensibilitate și o înțelegere muzicală ieșite din comun. Iar acest lucru s-a văzut în fiecare etapă, în felul în care a construit repertoriul, în atenția pentru frază, pentru sens și pentru relația cu ceilalți muzicieni de pe scenă.

E foarte important că spui asta, nu trebuie să uităm că juriile de specialitate notează evoluția concurenților la fiecare etapă de concurs, nu doar la semifinale și finale, inclusiv la interpretarea partiturii impuse, de George Enescu, care particularizează concursul de la București.

Absolut. Și cred că este foarte important de spus că vârsta lui nu i-a oferit niciun fel de avantaj în raport cu ceilalți concurenți. A parcurs aceleași etape, același repertoriu obligatoriu și a fost evaluat după aceleași criterii ca toți ceilalți.

Mi-a rămas foarte clar în minte un lucru din timpul etapelor: au existat momente în care membri ai juriului închideau ochii în timp ce îl ascultau. Mi s-a părut o imagine foarte puternică, pentru că, într-un fel, suspenda exact elementul care putea impresiona dinainte – faptul că în fața lor se afla un copil de 11 ani. Rămânea doar muzica.

Și, până la urmă, acesta este lucrul cel mai important: nu vârsta lui a fost evaluată, ci interpretarea. Faptul că a ajuns până la Premiul I după toate etapele Concursului spune ceva despre consistența parcursului său artistic, nu doar despre caracterul spectaculos al unei apariții atât de tinere pe scena Ateneului.

…da, pentru că este incredibil de mic și cântă incredibil de bine!

Cred că ceea ce s-a întâmplat în această ediție la secțiunea Vioară reflectă foarte bine nivelul concursului de la București. 

Să vorbim despre participarea românească și aici observăm din ce în ce mai puțini candidațil care vin din România, mai puțini poate și din Europa, în contrapartidă cu acest aflux foarte serios care vine din Coreea de Sud, din China și Japonia. Am avut concurenți români în etapele preliminare, dar nu s-au calificat în cele finale. Ce se întâmplă și unde trebuie lucrat în școala românească, care a avut profesori extraordinari, precum Valentin și Ștefan Gheorghiu de exemplu, personalități care dau numele unor premii speciale acordate în cadrul concursului Enescu. Ce ar fi de făcut, din perspectiva ta, a celei care manageriază un concurs internațional, un manager care e la curent și cu realitatea școlii românești, a pedagogiei instrumentale?

Cred că această regionalizare trebuie privită astăzi cu mult mai multă flexibilitate. Sigur, vedem un număr foarte mare de candidați provenind din Coreea de Sud, China sau Japonia, dar dacă ne uităm atent la parcursul lor, constatăm că foarte mulți studiază în Europa sau în Statele Unite, în marile centre universitare și în clasele unor profesori internaționali. În realitate, vorbim despre o generație de muzicieni extrem de mobilă, iar granițele dintre „școli naționale” sunt astăzi mult mai permeabile decât erau în urmă cu câteva decenii.

Același lucru este valabil și pentru tinerii muzicieni români. O parte dintre cei care au participat la Concurs studiază sau trăiesc în afara țării, alții își continuă formarea în România. De aceea, aș fi prudentă în a citi rezultatele unei ediții drept un diagnostic al școlii românești de interpretare.

Cred însă că avem de discutat serios despre felul în care îi pregătim pe tinerii muzicieni pentru realitatea profesională internațională de astăzi. Talent există, profesori foarte buni există, tradiție există. Dar este nevoie de cât mai multe contexte în care tinerii să se confrunte cu standardul internațional: concursuri, masterclass-uri, experiență scenică, lucru cu orchestre, muzică de cameră, întâlniri cu profesori și artiști din alte școli și, foarte important, o înțelegere mai largă a modului în care se construiește o carieră.

Un concurs internațional precum Concursul Enescu poate fi și un astfel de reper. Nu doar pentru cei care câștigă, ci și pentru cei care participă și văd direct unde se află în raport cu colegii lor de generație din întreaga lume. Uneori, tocmai această confruntare poate deveni un foarte puternic motor de evoluție.

Am avut la vioară un candidat de origine română, Iohan Coman, care trăiește în Franța

Da, iar aici cred că și noi, prin Concursul și Festivalul Enescu, avem o responsabilitate foarte clară: să creăm contexte relevante pentru acești tineri, să menținem un nivel artistic și competițional cât mai ridicat și, în același timp, să le oferim motive reale să participe, să se compare cu cei mai buni colegi ai generației lor și să evolueze.

Dar cred că discuția trebuie dusă și mai devreme, către mediul educațional. Ceea ce ne dorim pentru viitor este o colaborare mult mai strânsă între Concurs, Festival, universitățile de muzică și liceele de specialitate. De fapt, formarea trebuie gândită ca un parcurs coerent, care începe de la vârste foarte fragede și în care școala, mediul universitar și marile instituții culturale lucrează mai mult împreună.

Putem crea masterclass-uri, întâlniri cu artiști și profesori importanți, experiențe scenice, contexte de lucru cu orchestre și oportunități prin care tinerii muzicieni să fie expuși cât mai devreme la standardul internațional. Dacă vrem să avem, peste câțiva ani, mai mulți muzicieni români capabili să ajungă în etapele finale ale marilor concursuri, cred că această construcție trebuie începută mult înainte de momentul înscrierii într-o competiție.

O problemă dureroasă pentru mine sunt sălile goale. Nu înțeleg de ce copii care studiază pian, vioară, violoncel la licee de artă sau Conservator nu vin să-i urmărească pe acești concurenți care au un nivel internațional. 

Aici te referi la etapele de concurs?

Da!

Nu aș spune chiar goale. Anul acesta, din partea publicului, am avut participare numeroasă la etape, dar, într-adevăr, media de vârstă a fost destul de ridicată. 

Au fost mai mulți melomani, așa este. Dar eu nu înțeleg. Artexim le deschide ușa tuturor tinerilor care studiază muzica, intrarea lor este gratuită până în etapele finale, pe baza unei simple legitimații, în limita locurilor disponibile. Pot veni oricând. De ce nu vin? 

Da, până în prima parte a semifinalelor accesul a fost gratuit pentru public, la toate secțiunile, iar masterclass-urile au avut, de asemenea, acces liber. La cursurile de dirijat, de exemplu, au fost în sală și tineri care nu fuseseră selectați ca participanți activi, dar care au venit pur și simplu pentru a urmări felul în care Cristian Măcelaru lucrează cu tinerii dirijori. Și cred că acesta este exact tipul de curiozitate pe care trebuie să îl încurajăm.

Avem deja o politică foarte deschisă față de elevii și studenții din învățământul muzical, inclusiv față de cei din liceele vocaționale din țară. Ori de câte ori există locuri disponibile, încercăm să găsim soluții pentru ca ei să poată avea acces la concerte, concurs, repetiții sau masterclass-uri.

În Festival, de exemplu, atunci când cererea publicului este foarte mare și accesul la un concert devine dificil, încercăm să deschidem alte contexte. La concertul cu Martha Argerich am deschis repetiția generală pentru elevi, studenți și muzicieni, tocmai pentru ca întâlnirea cu un asemenea artist să poată deveni și o experiență de formare.

…i-am văzut și eu și m-am bucurat, au fost mulți la cursurile de la Sala Radio.

Cred însă că aici trebuie să facem mai mult și împreună cu mediul educațional. Nu este suficient să deschidem ușa; trebuie să construim și obiceiul de a veni, curiozitatea de a asculta, de a urmări un coleg de generație, un mare artist sau un masterclass. Iar această cultură a participării se formează în timp, printr-un parteneriat real între instituțiile culturale, universități, licee și profesori.

Da, îmi amintesc, dar problema asta a prezenței tinerilor care urmează să devină muzicieni nu e problema ta, a Arteximului, doar nu pot fi aduși cu forța! Să vorbim acum despre programele muzicale care au fost foarte bine primite, de la concertul de deschidere până la ultimul recital. De ce e bine să ai foști laureați ai concursului Enescu și actuali membri din juriile de specialitate împreună pe scenă, deși acestora din urmă nu le e foarte ușor după atâtea zile de concurs? De ce e important să avem și forma asta de deschidere către public, Cristina Uruc? 

Cred totuși că este, într-o anumită măsură, o responsabilitate pe care o împărțim cu toții cei care lucrăm în cultură și în educație. Evident, nu poți aduce pe nimeni cu forța într-o sală de concert, dar poți crea contexte, poți deschide uși și poți cultiva această curiozitate. Responsabilitatea este una comună: a instituțiilor culturale, a școlilor, a universităților, a profesorilor și, desigur, a tinerilor înșiși.

În ceea ce privește programele muzicale, pentru noi este foarte important să creăm un dialog între generații. Atunci când aduci pe aceeași scenă foști laureați ai Concursului Enescu și artiști care astăzi au cariere internaționale importante, inclusiv membri ai juriilor, creezi mai mult decât un recital: creezi un spațiu real de întâlnire artistică și de transmitere a experienței.

Există și aici o dimensiune formativă. Pentru un tânăr muzician, să cânte alături de un artist consacrat înseamnă să învețe direct, prin repetiție, prin ascultare, prin felul în care se construiește muzica împreună. Iar pentru public este, în același timp, o modalitate foarte concretă de a vedea ce produce Concursul în timp, cum evoluează laureații și cum se întorc în această comunitate artistică într-o altă etapă a carierei lor.

Am avut, de exemplu, recitalul susținut de Alissa Margulis alături de Ștefan Cazacu, laureat al Concursului Enescu la Secțiunea Violoncel în ediția 2020–2021, sau, cu doar câteva zile în urmă, întâlnirea dintre Marie-Ange Nguci, membră a juriului, și Hyeonjeong Lee, laureată la vioară în urmă cu doi ani. Sunt exact genul de întâlniri care exprimă ceea ce ne dorim să devină Concursul Enescu: nu doar un loc în care se acordă premii, ci o comunitate artistică vie, în care generațiile se întâlnesc, se influențează și cresc împreună.

Faptul că publicul a primit aceste recitaluri cu atâta căldură ne confirmă că această deschidere are sens și că există o nevoie reală pentru astfel de întâlniri între artiști, tineri muzicieni și public.

…sau de Nemanja Radulović, și el laureat… 

…sau recitalurile pe care le-am organizat la Sibiu împreună cu Asociația Culturală Play, cu Valentin Șerban și Mihai Diaconescu. Sunt proiecte prin care încercăm să oferim publicului formule artistice diverse, dar și să creăm pentru tinerii muzicieni repere și contexte de inspirație. Întâlnirea cu artiști aflați deja într-o etapă importantă a carierei lor poate fi un stimul foarte puternic: îi motivează să evolueze, să își ridice propriile standarde și să aspire, la rândul lor, către acel nivel de maturitate artistică.

Aș continua cu prezența în țară. Așa cum Festivalul Enescu are concerte în țară, iată și o deschidere a Concursului către alte orașe din România: la Sibiu cum ai spus deja, la Brăila – acolo a fost chiar deschiderea de stagiune și la Constanța, acolo unde pianista Raluca Știrbăț, membră a juriului și o mare avocată a creației enesciene, a avut alături de recital, și un masterclass cu copiii de la Colegiul Național de Artă „Regina Maria” din Constanța. De ce este importantă și această deschiderea a concursului?

Este foarte important, pentru că ne dorim ca publicul din celelalte orașe ale României, care poate nu are întotdeauna posibilitatea să vină la București, să poată trăi acest suflu al Concursului și al Festivalului chiar acasă. Cred că o instituție culturală de anvergură națională are și această responsabilitate: să nu concentreze totul într-un singur oraș, ci să creeze punți către publicuri și comunități artistice din întreaga țară.

Și aici revine foarte firesc dimensiunea formativă și educațională, atât pentru public, cât și pentru tinerii muzicieni. La Constanța, de exemplu, Raluca Știrbăț a susținut un masterclass de pian cu elevii Colegiului Național de Artă „Regina Maria” și a fost foarte bucuroasă de această întâlnire. Pentru ea a fost și o descoperire a unei generații tinere de pianiști, dar și a unei săli cu totul speciale, cu o acustică extraordinară și cu un potențial foarte mare, Sala Sergiu Celibidache a colegiului.

La Brăila, am colaborat și în acest an cu Filarmonica Lyra – George Cavadia chiar la deschiderea stagiunii, într-un concert cu Mihaela Martin, președinta juriului Secțiunii Vioară, și dirijorul Mihnea Ignat. Și aici a existat un detaliu foarte frumos: pentru amândoi, acesta a fost primul concert susținut la Brăila. Mi se pare că astfel de întâlniri creează legături noi între artiști și comunitățile muzicale din țară și dau acestor proiecte o semnificație care depășește concertul în sine.

Pentru noi, această deschidere în țară înseamnă mai mult decât extinderea geografică a Concursului. Înseamnă să conectăm artiști importanți cu publicuri noi, să oferim tinerilor acces direct la modele profesionale și să facem ca energia Concursului Enescu să circule cât mai mult în spațiul cultural românesc.

Ce coincidență simpatice! „Enescu în școli și comunități” la Porumbacu de Sus, un alt nou proiect nou. 

„Enescu în școli și comunități” este un program inițiat de ARTEXIM pe care Asociația Culturală Play, partener care are deja o experiență importantă în programe educaționale și în lucrul direct cu comunitățile locale, l-a dezvoltat în județul Sibiu.

Una dintre întâlniri a avut loc la Porumbacu de Sus, într-un spațiu privat pus cu generozitate la dispoziția proiectului, lucru pentru care suntem foarte recunoscători. Acolo, pianista Daria Parhomenko, alături de alți muzicieni, a vorbit despre George Enescu, despre muzica lui și despre muzica clasică în general, dar, mai ales, a cântat pentru oamenii din comunitate.

Ideea proiectului este tocmai aceasta: să ducem muzica și povestea lui Enescu și în afara sălilor de concert, mai aproape de oameni, în școli și în comunități, și să creăm întâlniri directe, firești, prin care bucuria muzicii clasice să poată fi descoperită și de un public care poate nu are în mod obișnuit acces la astfel de experiențe.

Muzica trebui împărtășită cât mai multor oameni. Și mă bucur că ați reușit să să faceți accesibilizarea ei pentru persoanele cu deficiențe de vedere. Mă gândesc la copiii din Special Olympics care au fost și au dat programe aici, la intrare în Ateneu, și a fost foarte frumos să-i vezi prinși în povestea asta, dar aveți și un nou parteneriat cu Fundația Farmecul Tăcerii.

Așa este. Anul acesta ni s-a alăturat Fundația Farmecul Tăcerii și ne dorim foarte mult să continuăm acest parteneriat și în Festivalul Enescu. Avem deja, împreună cu Lena Dermengiu și Valentina Băințan, câteva proiecte foarte frumoase pe care vrem să le dezvoltăm.

…care sunt și colegele mele la televiziunea publică… 

Așa este. 

Una dintre experiențele care ne-au bucurat cel mai mult la această ediție a fost aceea de a putea adapta procesul de repetiție pentru persoane cu deficiențe de auz, astfel încât ele să poată percepe și înțelege muzica și prin alte mijloace decât audiția propriu-zisă. La Sala Radio, invitații noștri au fost așezați foarte aproape de zona corzilor grave și de scenă, acolo unde vibrația se transmite mai puternic. În același timp, prin interpretare în limbaj mimico-gestual, le-au fost explicate indicațiile dirijorului, povestea muzicii, culorile sonore, intervențiile diferitelor instrumente și felul în care se construiește, de fapt, un concert.

…și Cristian Măcelaru a intrat perfect în joc, el e foarte plastic, foarte descriptiv când explică muzică!

Da, și-a adaptat foarte firesc felul în care comunica cu orchestra. Este oricum extrem de sugestiv atunci când vorbește despre muzică, iar de data aceasta a construit discursul în așa fel încât cât mai mult din ceea ce se întâmpla în repetiție să poată fi înțeles și transmis mai departe.

În paralel, dezvoltăm proiecte și împreună cu Special Olympics, Fundația Motivation și Fundația Cartea Călătoare, pentru a face experiența concertului cât mai accesibilă unor categorii diferite de public. Pentru persoanele cu deficiențe de vedere, de exemplu, am realizat programe de sală în Braille. În echipa noastră editorială îl avem și pe George Andrei, student, alături de care am lucrat la adaptarea acestor materiale.

Pentru noi, accesibilitatea nu înseamnă doar posibilitatea de a intra într-o sală de concert. Înseamnă să încercăm să construim o experiență culturală în care fiecare persoană să poată înțelege, simți și participa cât mai deplin la ceea ce se întâmplă pe scenă.

Felicitări, Cristina, pentru că faceți aceste eforturi pentru ei! 

Pentru noi, sunt lucruri firești, pe care încercăm să le integrăm cât mai organic în felul în care gândim evenimentele. Și este foarte important că avem alături asociații și fundații care cunosc direct nevoile acestor comunități și care ne ajută să înțelegem foarte concret ce putem face și cum putem adapta experiența culturală pentru fiecare categorie de public.

Cred foarte mult în acest dialog. Nu putem presupune noi care sunt soluțiile cele mai potrivite, ci trebuie să le construim împreună cu cei care au experiența și expertiza necesare. În felul acesta, accesibilitatea nu devine ceva adăugat ulterior unui proiect, ci o componentă firească a modului în care îl gândim de la început.

Acum, dacă dorești, am o scurtă sesiune de întrebări rapide, despre câteva momente memorabile  și personalități remarcabile la ediția a XX-a a Concursului Enescu. Un Q&A Shorts, la care trebuie să-mi răspunzi cu doar câteva cuvinte. Dacă dorești să-mi răspunzi, bineînțeles.

• Bineînțeles că îți răspund! 

• Perfect. Să începem! 

Marin Alsop:  

-  Fantastică.

Ensemble Couleurs & Alexandru Ștefan Murariu:  

- muzicieni extraordinar de profesioniști

Compozitorul Zygmunt Krauze, președintele juriului secțiunii Compoziție:  

• O legendă.

Masterclassul de compoziție:  

- Inspirație.

Cristian Măcelaru:

• Viziune

Orchestra de Cameră Radio, care a acompaniat în premieră cele trei semifinale play & conduct, fiecare cu șase soliști:  

- Extraordinară. A fost o premieră și pentru ei și mi-a plăcut enorm să văd cât de bine au colaborat cu concurenții și cât de mult i-au susținut pe scenă.

Mindful on stage:  

- O necesitate

Brahmsodia de Dan Dediu:  

- Eclectică

The art of presence: 

- Din nou, o necesitate! Și noi, muzicienii, ajungem inevitabil, la un moment dat, în fața unui microfon sau a unei camere.

 - Cum se întâmplă chiar acum! 

Da (râde!) 

Recitalul tău favorit pe scena Ateneului Român: 

- Toate!

 - Ești diplomată! 

 - Nu, nu sunt diplomată! Pur și simplu nu pot să aleg. Fiecare recital din programul construit de Cristian Măcelaru a avut o identitate proprie și a adus ceva diferit publicului.

Finala de pian:

• Intensă

Daniela Candilari, o dirijoare femeie! 

• Normalitate

 Cea mai mare problemă rezolvată la actuala ediție de concurs:   

- Nu-mi vine una anume în minte. Probleme există întotdeauna, dar pentru noi ele sunt mai degrabă provocări care trebuie rezolvate înainte să ajungă la public.

 - Deci nu există nicio problemă nerezolvată?

- Nu. Orice are rezolvare. Nimic nu este imposibil.

Câte ore pe noapte dormi în timpul concursului?  

• Dorm. Aproximativ 6 ore pe noapte.

• Mai multe ca la festival, cred.

• Cam așa. Și asta pentru că am o echipă extraordinară pe teren, foarte bine organizată, ghidată de Graziella Duma, coordonatoarea Concursului. Și o echipă minunată și la birou, coordonată de Iulia Jugănaru, director general adjunct și Gina Notinaru, contabil șef. Și sper că, în ciuda ritmului intens, am reușit cu toții să ne păstrăm suficientă energie până la final.

 Ce reprezintă pentru tine echipa Artexim:

• Totul!

Asta a fost Q&A Shorts, mulțumesc!   

- Și eu! 

Acum, despre tine, Cristina, dincolo de directorul Artexim. Meseria ta de bază, ca să spun așa, cea formatoare, e cea de compozitoare. Știu de exemplu că scriai despre muzica nouă, îți regăseam numele în Revista Muzica, lucrarea ta de master a fost un balet intitulat Phrenia, compus pe teme din Ciuleandra, știu că participai la concursuri și festivaluri, la SIMN, la Zilele Muzicii Contemporane de la Bacău…

Așa este, am fost și la Iași, la Festivalul Muzicii Românești, secția academică, eram în anul 2 sau 3, ca reprezentant al clasei de compoziție a Universității Naționale de Muzică din București.

Unde este acum compoziția în toată povestea ta?

Tot aici.

Și ce face ea, compoziția?

Face bine. Compoziția rămâne o parte foarte importantă din felul în care gândesc, chiar dacă, de când am finalizat doctoratul, în 2019, nu am mai avut același timp pentru creație. Doctoratul a fost coordonat de maestrul Dan Dediu — căruia îi mulțumesc, și trebuie să-i mulțumesc și Liviei Teodorescu Ciocănea, care m-a însoțit în parcursul meu academic și de creație. 

Și îmi dau seama că, astăzi, compoziția continuă să fie foarte prezentă în ceea ce fac ca manager. Creativitatea pe care o exersezi atunci când construiești o lucrare, capacitatea de a vedea ansamblul, de a pune în relație elemente foarte diferite, de a găsi soluții și de a construi o formă coerentă — toate acestea se transferă foarte mult în munca mea de zi cu zi.

Dincolo de creativitate, unui compozitor trebuie să i se cânte lucrările…

Da, așa este, unui compozitor trebuie să i se cânte lucrările. Și mă bucur foarte mult că se va întâmpla din nou în această toamnă, la Iași.

…la Iași, asta e foarte bine!

Este o șansă extraordinară, pe care Maestrul Bujor Prelipcean, directorul Filarmonicii Moldova din Iași, mi-a oferit-o: a programat lucrarea scrisă în perioada studiilor doctorale, Dixit Dominus, o creație vocal-simfonică pentru orchestră, cor și două soliste în cadrul Festivalului de Muzică Românească pe care îl organizează. Concertul va avea loc pe 16 octombrie, așa că vă invit cu mare drag la această primă audiție absolută, sub bagheta dirijorului și bunului meu prieten, Constantin Grigore. 

Eu voi fi acolo!

Te cred! (râde). Pentru mine este o emoție extraordinară, pe care nu am mai trăit-o de mult. Și cred că mulți dintre colegii mei care, asemenea mie, au ajuns să lucreze și în alte zone ale profesiei muzicale înțeleg foarte bine acest sentiment. Muzica rămâne acolo. Nu ți-o poate lua nimeni, indiferent cât de mult ajungi să fii prins de alte responsabilități. Uneori trebuie doar să găsești momentul potrivit pentru a-i face din nou loc în viața ta.

Cum se simte un compozitor când își aude muzica, ce simți atunci când gândurile din partitură se întrupează în sunet? Am pus întrebarea asta mai multor compozitori, i-am întrebat pe maestrul Dan Dediu și pe tânără compozitoare Oana Vardianu. Te întreb și pe tine. 

E foarte dificil să răspund. E o senzație din altă lume, trebuie să recunoaștem…

.. și care, să recunoaștem, nu e dată multor oameni!

Eu încă nu pot să explic senzația și sentimentul pe care îl am atunci când ascult. Pentru mine, dacă mă gândesc bine, primul sentiment este unul de recunoștință față de muzicienii care dau viață partiturii și care, cum spunea maestrul Liviu Dănceanu, „restituie” publicului muzica pe care noi, compozitorii, o scriem.

Există apoi ceva aproape imposibil de pus în cuvinte în energia care se creează între orchestră, cor, soliști, dirijor, public și compozitorul aflat în sală. În acel moment, ceea ce până atunci a existat doar în imaginație, pe hârtie, în gând, devine sunet viu și începe să existe și în ceilalți. Este una dintre acele experiențe pe care, cred, trebuie pur și simplu să le trăiești ca să le poți înțelege cu adevărat.

„Excelența se naște din iubire”, a spus foarte frumos Nemanja Radulović, și el laureat în istoria concursului George Enescu. Cum a fost pentru tine? Ce a fost „căutarea excelenței” pentru tine, la ediția 2026?

Căutarea excelenței, așa cum spuneam și la începutul Concursului, înseamnă pentru noi, ca echipă, să încercăm în fiecare zi să facem lucrurile mai bine. Să comunicăm mai bine între noi, să fim atenți unii la ceilalți și să reușim să coordonăm această întreagă mașinărie extraordinar de complexă care stă în spatele unui concurs internațional.

Și cred că Nemanja Radulović are foarte mare dreptate: excelența se naște din iubire, din pasiunea pentru ceea ce faci și din grija pe care o pui, zi de zi, în fiecare detaliu. Dacă ar fi să aleg o singură frază cu care voi rămâne după această ediție, cred că aceasta este: „Excelența se naște din iubire.”

Îți mulțumesc. Acum la final o să-ți cer un mic spoiler pentru festival, pentru anul viitor. Nu cred că o să-mi dai, dar îți cer. 

O să îți dau un mic spoiler (râde). Festivalul va începe pe 27 august 2027, la București, și va fi deschis, continuând tradiția ultimilor ani, de maestrul Cristian Măcelaru, la pupitrul Orchestrei și Corului Filarmonicii George Enescu. Solist va fi violoncelistul Kian Soltani, iar în program va exista și o nouă lucrare vocal-simfonică pe care Festivalul i-a comandat-o Liviei Teodorescu-Ciocănea.

Publicul Concursului a ascultat chiar anul acesta o lucrare a sa în primă audiție mondială, Anna Livia Plurabelle, în concertul final al Masterclass-ului de dirijat.

…da, o fantezie orchestrală inspirată de personajul lui Joyce… Livia Teodorescu-Ciocănea este o compozitoare foarte cântată și înregistrată astăzi „afară” 

Da, este foarte prezentă la nivel internațional și este una dintre vocile importante ale creației românești contemporane, alături de compozitoare precum Doina Rotaru, Mihaela Vosganian, ș.a.

Iar concertul de deschidere al Festivalului se va încheia cu Simfonia a III-a de George Enescu, o lucrare monumentală, sub bagheta maestrului Cristian Măcelaru. Cred că putem promite publicului încă de pe acum un concert și un întreg Festival de o intensitate și de o emoție extraordinare. Așa că vă așteptăm pe toți la București pentru concertul de deschidere al ediției de anul viitor.

Abia atept! Mulțumesc mult Cristina Uruc, pentru acest interviu! Și pentru spoiler!

Îți mulțumesc și eu! 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp