Îmi amintesc perfect întrebările care nu-mi dădeau pace în seara în care am aflat că am fost admis la facultate. Cu ce mă voi întreține? Unde voi locui? Ce voi mânca? Cum mă voi descurca? Entuziasmul reușitei, după 3 ani de speranță, era umbrit de teama de necunoscut.

Nu am înțeles niciodată gestul. Nici azi nu îl înțeleg. Confiscarea are o logică birocratică - discutabilă, dar logică. Strivirea nu are nicio logică. Strivirea este un act de dominație. Este un mod de a spune: tu nu contezi. Este o lecție despre cine are dreptul să existe în spațiul public și cine nu.

Dacă vreți să înțelegeți mai bine lumea din care vin, dacă vreți să înțelegeți ce înseamnă să fii rom într-o istorie care nu te-a vrut, dacă vreți să simțiți vocea unui om care a trăit totul pe pielea lui, citiți „Primăvara la Bug”.

În spațiul public românesc, măsurile afirmative din educația terțiară, destinate romilor, au fost adesea interpretate printr-o lentilă simplistă și de mult prea multe ori etichetantă. Pentru mulți, existența acestor locuri alterează echitatea admiterii universitare, fiind considerate „locuri speciale”, acces „fără merit” și o formă de „favorizare” (ba chiar discriminare a majoritarilor).

La un moment dat, m‑au întrebat ce eșecuri m‑au definit.

Ură, dispreț, jigniri și amenințări, uneori chiar cu moartea. Comentarii pline de frustrări, judecăți și aroganțe. Cine le semnează? Când nu sunt boți, în spatele profilurilor sunt oameni care par obișnuiți așa, ca mine, ca tine. Ah, dar stai, poate și tu ești unul dintre ei, deși mă îndoiesc, aici nu intră astfel de personaje. Și totuși, de ce? Ce îl face pe cineva să amenințe cu moartea pe altcineva doar pentru că are altă opinie politică sau alte vederi ori alte orientări? Care este mecanismul? Foto: Inquam Photos/Octav Ganea

În urmă cu fix trei ani, te-am întâlnit pe tine – iubirea vieții mele. Un omuleț abia sosit pe lume a reușit să trezească în mine emoții pe care nu știam că le pot simți. Doar după ce te-am văzut am înțeles de ce se spune că o fată, mai ales prima născută, devine prima mare iubire a tatălui. Și am înțeles de ce, după această iubire, nimic nu mai este la fel. sursa foto: arhiva personală a lui Gelu Duminică

Fac 49 de ani și, oricât aș încerca să mă dau cocoș, mă lovește un fel de emoție ciudată, amestecată cu un zâmbet din ăla de prostălău care știe că de-acum o să-ncep și eu să zic ”pe vremea mea, taică….”.

Există oameni care-ți intră în viața încet, aproape pe vârfuri, să nu deranjeze. Și, fără să-ți dai seama, îți schimbă privirea, traiectoria și-ți reașază lumea. Așa a fost pentru mine Doamna Bujoreanu, profesoara mea de literatură din liceu.

Tata avea doar cinci ani când a rămas orfan de tată. Fără casă, au locuit o vreme în grajdul unde unchiul lor ținea caii. Bunica muncea cu ziua, „la cocoane”, încercând să-și țină cei șapte copii în viață. Asigurarea hranei era cea mai mare provocare. Toți au renunțat la școală, mai puțin cel mic — tata. El a iubit caii toată viața.