„Dragă mea Minune, îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat să fiu”. Un omuleț abia sosit pe lume a reușit să trezească în mine emoții pe care nu știam că le pot simți

sursa foto: arhiva personala

Dragă mea Minune,

Există momente în viață care nu seamănă cu nimic din ceea ce ai trăit înainte, momente care te reașază în lume și-ți schimbă pentru totdeauna felul în care-ți înțelegi existența. Pentru mine, acest moment a venit târziu, la 46 de ani, când am descoperit un tip de iubire la care nu am avut acces vreodată până atunci. Crezusem, de-a lungul vieții, că am întâlnit iubirea adevărată de câteva ori, dar abia odată cu tine am înțeles cât de înșelătoare pot fi uneori propriile percepții, cât de ușor confundăm intensitatea cu profunzimea și cât de puțin am știut ce înseamnă cu adevărat să fii legat de cineva dincolo de orice condiție.

În urmă cu trei ani, te-am întâlnit pe tine – iubirea vieții mele. Un omuleț abia sosit pe lume a reușit să trezească în mine emoții pe care nu știam că le pot simți. Doar după ce te-am văzut, am înțeles de ce se spune că o fată, mai ales prima născută, devine prima mare iubire a tatălui. Și am înțeles de ce, după această iubire, nimic nu mai este la fel.

Sociologia, știința pe care o iubesc, m-a învățat că apariția unui copil este unul dintre cele mai puternice momente de reconfigurare identitară – un adevărat ritual de trecere, chiar dacă nu-l numim așa. Odată cu nașterea ta, „omul vechi” din mine s-a estompat și s-a născut părintele. Această transformare fluidă, care vine împreună cu un carusel de emoții, sensuri și revelații, m-a întregit într-un fel în care nimic altceva nu a reușit vreodată și mi-a dat motive noi pentru a privi viața cu o recunoștință pe care nu o cunoscusem până-n acel moment.

Am crescut cu ideea că, pentru a fi împlinit, trebuie să faci trei lucruri: să construiești o casă, să plantezi un copac și să crești un copil. Am luat aceste cuvinte ad-litteram. Am construit o casă de la zero. Nu m-am simțit împlinit. Am plantat zeci de copaci, unul dintre ei chiar în curtea noastră – un cireș. Tot nu m-am simțit împlinit.

Abia când ai venit tu, casa și copacul și-au găsit sensul: am înțeles că „a construi o casă” înseamnă a crea un spațiu în care sufletul tău – și sufletele celor dragi – să se simtă în siguranță; că „a planta un copac” este o formă de grijă față de lumea pe care o lași în urmă, iar „a crește un copil” este un angajament moral față de viitor, o promisiune că vei contribui la frumusețea lumii în care acel copil va trăi.

Pentru mine, cele trei valori – casa, copacul, copilul – vorbesc despre responsabilitate, despre acțiune și despre empatie față de trecut, prezent și viitor. Nu cred că oamenii care nu au făcut – sau nu au dorit să facă – unul dintre aceste trei lucruri sunt mai puțin fericiți. Pentru că aceste valori pot fi trăite în mii de feluri: unii construiesc case, alții construiesc comunități; unii plantează copaci, alții plantează idei; unii cresc copii, alții cresc proiecte, oameni, generații. Important este sensul pe care îl dai lucrurilor.

Pentru mine, însă, statutul de tată a adus o conștientizare nouă: aceea că am obligația de a contribui, cât pot, la frumusețea lumii în care TU vei crește. Și să nu fac asta doar prin ceea ce-ți ofer direct, ci mai ales prin valorile pe care le las în urma mea.

Te văd deja zburdând prin casa pe care am construit-o cu mâinile mele. Te văd cu poala plină de cireșe dulci și zemoase din copacul din colțul curții. Te aud deja râzând, alergând, trăgând pisicile de coadă, supărându-te când nu-ți înțelegem deciziile. Te văd cum vei greși, cum vei învăța, cum vei reuși, cum te vei îndrăgosti, cum vei construi la rândul tău o casă, vei planta un copac și poate vei aduce pe lume un copil.

Iar eu îți promit că, împreună cu mama ta, vom încerca să-ți fim alături în toate acestea, chestionând propriile noastre angoase pentru a nu ți le transfera ca un model de viață și pentru a nu proiecta asupra ta trecutul nostru. Pentru că iubirea, în forma ei matură, înseamnă să-l ajuți pe cel pe care-l iubești să ajungă la varianta sa cea mai bună, fiind în cea mai mare măsură el însuși, cu sufletul cât mai lipsit de crăpături. Iar eu îmi doresc ca tu să ai un suflet cât mai întreg. Restul îl vei construi tu, în ritmul și în felul tău, în lumea pe care o vei descoperi și o vei transforma.

Îți mulțumesc pentru tot ce m-ai învățat să fiu.

Te iubesc,

Tati