Poate că România nu are nevoie doar de „reforme”, ci și de un alt fel de a ne vorbi și asculta

Gelu Duminică și fiica lui (sursa foto: arhiva personală)

În ultima vreme, m-am gândit mult la ce am primit ca model de comportament în relație de la părinții mei. Și, pe măsură ce am reflectat, am început să înțeleg mai bine, sau cel puțin asta cred, ce și cum se întâmplă în jurul meu.

Ai mei au trăit împreună 50 de ani. O viață de om în care au trecut prin toate: și bine, și greu, și lumină, și furtuni. Crescuți în familii numeroase, cu lipsuri, cu responsabilități mari încă de când erau mici, cu munci grele și puține momente de respiro, nu aveau limbajul tandreții pe care noi îl asociem astăzi cu „iubirea”. Recunosc că nu i-am văzut prea des ținându-se de mână și nici nu i-am auzit spunându-și vorbe frumoase. În schimb, atunci când apăreau motive de reproș, cuvintele veneau ușor. Mult prea ușor. Și, de multe ori, mult prea tăioase.

De multe ori, în momentele lor de tensiune, sunt convins că unul dintre ei știa că celălalt are dreptate. Dar în loc să spună „ai dreptate, îmi pare rău, hai să facem ca tine”, preferau să intre într-un conflict deschis din care, evident, pierdeam toți. Fiecare își apăra poziția cu o încăpățânare irațională, ca și cum cedarea ar fi însemnat o pierdere fără de care viața nu ar mai exista. Nu-mi amintesc vreodată ca liniștea familiei să fi venit în urma unui dialog real între ei. Îmi amintesc însă foarte bine frustrarea care însoțea „liniștea” obținută doar pentru că unul dintre ei ceda sau tăcea. Și, pentru că nimeni nu învăța nimic din conflict, ciclul se repeta la prima ocazie etc, etc...

Ani la rând am crezut că asta e doar dinamica lor. Apoi am crescut și am văzut același tipar în familiile prietenilor mei. Apoi în societate. Apoi în instituții. Apoi în politica românească.

Și, brusc, totul a început să capete alt sens. Pentru că ceea ce trăim în casele noastre nu rămâne doar în casele noastre. Se transmite, se multiplică, se extinde, până se transformă în cultură.

Poate și de aceea, când mă uit azi la scena politică, realizez că nu e vorba doar despre ei, despre ”politicieni”. E vorba și despre ”noi, despre tiparele comportamentale pe care le purtăm în suflet și în minte. Despre felul în care am fost crescuți, despre cum am învățat — sau nu am învățat — să comunicăm, să cedăm, să ascultăm, să construim.

Că ne place sau nu, pentru foarte mulți dintre noi conflictul e un mod de existență. Știm foarte bine să ne certăm cu cel de lângă noi, în timp ce cooperarea ne este încă străină. Compromisul e încă perceput ca o slăbiciune și, mai deloc, ca un gest de maturitate. În vocabularul nostru curent, nu prea avem cuvinte pentru afecțiune și ne simțim stingheri și vulnerabili atunci când încercăm să le folosim, însă stăpânim foarte bine limbajele atacului și superiorității.

Repetăm aceleași certuri, pe aceleași teme, cu aceleași blocaje. Obținem ”pacea” prin epuizarea celuilalt și foarte rar — aproape niciodată — printr-o strategie de tip win-win (revin la ideea de compromis). Și aș putea continua.

Poate că România nu are nevoie doar de reforme fiscal-administrative. Poate că are nevoie și de un alt fel de a (ne) vorbi. Și de un alt fel de a (ne) asculta. Și de un alt fel de a fi împreună.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp