sursa foto: Profimedia
„Apuripu-ripu / a murit Dumitru / pe-o scândură lată / cu sula sculată.”
Era doar unul dintre cântecele pe care tatăl meu le fredona în timp ce dansa, spre amuzamentul trecătorilor, atunci când era copil. O formă de cerșit mai blândă, care astăzi s-ar numi, poate, crowdfunding prin entertainment. Rezultatul era același: la cinci ani, câștiga câțiva bani care ajutau familia să supraviețuiască.
Moartea tatălui său, imediat după ce s-a întors rănit de pe frontul de est, combinată cu instinctul de supraviețuire ascuțit în anii deportării în Transnistria, făcuse ca ceea ce mai rămăsese din familia lui să fie dispusă să valorifice orice resursă, oricât de marginală. Nu mai știau ce e „rușinea” și nici nu-i mai interesa ce spune lumea. Cei doi ani petrecuți în iadul de la Bug îi transformaseră în umbre ale oamenilor care fuseseră odată.
Înainte de război fuseseră o familie mândră. Bunicul făcea afaceri cu porci cu un patron din București, proprietar al unei fabrici de mezeluri, și livra periodic sute de animale către abatorul acestuia. În plus, meșteșugul de fierar, pe care îl ridicase la rang de artă, îl făcuse cunoscut în zonă, iar comenzile îi asigurau un venit considerabil. Cumpărase o casă mare, pe strada Poșta Veche, iar jumătate dintre cele 24 de camere erau închiriate. Își trimisese toți cei șapte copii la școală, să învețe carte.
După ce a fost înrolat pe front, o parte din familie a fost deportată „din greșeală”, jandarmii confundând două familii Duminică. Gurile rele spuneau că cei care râvneau la afacerile bunicului plătiseră bine ca ai mei să dispară din Galați. Într-o dimineață, jandarmii au venit, i-au ridicat și i-au dus, confiscând întreaga avere. Au urmat doi ani de iad, din care s-au întors doar câțiva. Bucuria vieții de dinainte nu s-a mai întors niciodată.
Tata avea doar cinci ani când a rămas orfan de tată. Fără casă, au locuit o vreme în grajdul unde unchiul lor ținea caii. Bunica muncea cu ziua, „la cocoane”, încercând să-și țină cei șapte copii în viață. Asigurarea hranei era cea mai mare provocare. Toți au renunțat la școală, mai puțin cel mic — tata. El a iubit caii toată viața.
Sărbătorile de iarnă erau, poate, singura perioadă mai veselă. „Colindatul” devenise o meserie. Mergeau prin târg, dansau „apuripu-ripu”, bunica ajuta la curățenie prin case, și împreună reușeau să strângă câțiva bănuți ca să treacă peste iarnă. Nu mai zâmbeau și uitaseră ce înseamnă să te bucuri de colinde. Colindul devenise un instrument de muncă, o performanță necesară, fără tresărire și fără suflet. Era doar un job.
La 14 ani, când bunica s-a dus și ea după bunicul, tata a renunțat la școală. Un vecin l-a ajutat să se angajeze la forjă, unde, până să poată lucra efectiv în turnătorie, aducea apă muncitorilor. Nu a mai cântat colinde și nici „apuripu-ripu”. Doar încerca să răzbată în viață.
Când noi, copiii lui, am crescut, ne lua în fiecare an de sărbători și mergeam să-și ureze familia. Petreceam câteva ore pe la neamuri cântând colinde, iar el se întorcea acasă puțin cherchelit, dar cu un zâmbet care îi acoperea toată fața. Frații lui ne așteptau cu chiote și bucurie. Ieșeau în curte, cântau cu noi, și toată gospodăria se transforma într-un cor uriaș. Ne cântam unii altora, pentru că nu mai era nimeni care doar să asculte — toți erau și gazde, și colindători.
„Plata” era bucuria, râsetele, îmbrățișările și sentimentul că familia e aproape. Pentru tata, faptul că era înconjurat de cei patru băieți ai lui era cea mai mare mândrie. Reușise cu noi ceea ce și tatăl lui își dorise pentru copiii săi: să ne crească drepți, mândri, cu principii, să ne dea la școală și să ne facă OAMENI.
Parte din poveste o găsiți o găsiți în ”Primăvara la Bug”, o alta în intro-ul (și, mai ales, epilogul) din ”Dacă nu stai cuminte, vine țiganul și te fură”, ambele cărți editate în 2025 de Hyperliteratura. Poate va veni vremea ca întreaga poveste să se așeze sfios între paginile unei alte cărți...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
În vacanțele petrecute la bunici, ea-mi povestea seara, la lumina felinarului, că electrificarea a venit mai târziu, cum s-a descurcat pe vremea ocupației germane, urmată de cea rusească.
Fără să intru-n amănunte, rușii erau niște porci.. Iar bunicul nu vroia să-și aduc-aminte de front.
Revenind în zilele noastre, în orașul meu de provincie, am un vecin la două străzi distanță de casa părintească. Și-a cumpărat casa de la niște bătrâni care s-au mutat într-o garsonieră.
Iar el, om gospodar, a renovat-o și a betonat curtea-n care a-nceput să adune fier vechi. Ceva mai târziu îl cumpăra ieftin de la cei mai nevoiași. Cam la 5-6 luni o dată venea Tir-ul de la Constanța și încărca.
Și uitea așa domnul Averescu (nume predestinat) a făcut o mică avere din care să trăiască el și familia lui numeroasă, pentru care-a mai construit un corp de casă-n curte.
Din când în când, la el e mare zaiafet. Muzică și dansuri vreo 2-3 zile, cu neamuri venite de prin Țara Ardealului, așa numiții Gabori cu pălărie.
Sunt cu toții oameni înstăriți. Pe lângă meșteșugurile tradiționale, mai nou câștigă din turism.
Vin în vizită de prin Germania, Italia, Franța, Irlanda, chiar și din îndepărtata Australie.
Eu mă salut cu domnul Averescu încă de pe când eram "școler". Îl văd și-acum urmându-și tabietul de dimineață, o cinzeacă la locul lui preferat. Nu l-am văzut niciodată rezemând gardul..
Cine ce să aibă cu domnul Averescu ?
Am mai spus-o, sunt fanul muzicii lăutărești, dar sâmbăta e cu rock.
Astăzi Supertramp, adică o trupă de britanici care au luat-o de jos, foarte de jos, de unde și numele..
Așa cum își amintește cu umor Russel Pope (sunetistul), Rick Davies și Roger Hodgson (membrii fondatori) împărțeau prin anii '70, un apartament mâncat de molii într-o mahala din vestul Londrei, fără mobilă, doar cu câteva paturi.
Pope însuși era falit când a citit anunțul că trupa angajează om de ajutor pentru ceva concerte în Norvegia. Și au plecat cu un microbuz la a n-șpea mână, au luat feribotul și-au ajuns la Bergen.
Era sfârșit de decembrie, iar spectacolul s-a ținut în vîrf de munte, cu spectatorii veniți pe schiuri. La sfârșit (beți mangă..) s-au încăierat aruncând cu scaune și mese.
Hârbul cu care veniseră a sucombat la scurt timp, așa că l-au abandonat. Că succesul nu vine așa nitam-nisam..
După ceva schimbări, inclusiv trecerea lui Hodgson de la bas, la chitară, s-a cristalizat formula de bază :
- Roger Hodgson = chitară, clape, bas, voce
- Rick Davies = clape, voce
- John Helliwell = sax
- Dougie Thomson = bas
- Bob Siebenberg = tobe
Asta până-n '83, când Hodgson care se mutase între timp din LA în California, a ales o carieră solo.
A fost distanța geografică, dar și cea dintre orientările lor muzicale. Davies mai spre rock și jazz, Hodgson pe stilul melodios, aproape de pop. Ei zic că nu s-au ciondănit, dar încercarea de reunire din '93 n-a mers. A fost și perioada cu cele mai bune albume :
- "Breakfast in America"(1979)
- "Crime of the Century"(1974)
- "...Famous Last Words..."(1982)
- "Even in the Quietest Moments..."(1977)
- "Crisis? What Crisis?"(1975)..
Așa că Supertramp a mers în continuare cu Davis la timonă până-n 1988, când trupa a spus stop.
Au revenit în 1997, ca să spună iarăși stop în 2002. Și tot așa. Unii s-au îmbolnăvit, alții au murit.
C-așa-i în tenis, la un moment dat sari fileul..
Apropo, "Breakfast in America" a fost și primul meu vinyl cu ei, folosit dar în stare foarte bună.
L-am primit la schimb în cămin, contra unui disc nou-nouț de pe coperta căruia zâmbea ademenitor Sheena Easton, drăguță chiar și acum, darămite.. De-asta îl și luasem de la "Muzica", de pe Calea Victoriei.. Când se afla că s-au adus discuri, lăsam baltă cursurile.
Plecam cu Taurinul, Arbaletă și Gogoșarul, iar după ce ne venea rândul la coadă, mergeam acasă la Taurinul, care juca baschet la Sportul Studențesc. Era mai mult cu sportul, așa că venea în cămin când intram în sesiune, pentru copiile la indigo trase de noi la cursuri. Așa ne-am și împrietenit.
Luam de la magazinul de jos ceva Rocola și Stalinskaya, după care urcam la el, unde ne făcea rapid o omletă bine condimentată, pe care o aducea într-o tigaie imensă, așezând-o pe un fund de lemn pe măsură, printre sticlele și paharele de pe masă. Nu lipsea nici muzica din boxe.
Și fără tragere de inimă reveneam la cursuri, după câteva ore de răsfăț. Eventualele absențe nici nu mai contau..
Dar să lăsăm teoria și să revenim la Supertramp :
- "Breakfast in America", de pe albumul cu acealși nume, din concertul de lansare de la Paris, ținut în 1979. "Toată lumea râde , cântă și.."
https://www.youtube.com/watch?v=qYQABJXHfpE&list=RD5ezhTeducgg&index=3
- "It's Raining Again", de pe "...Famous Last Words..."(1982).
Aici din 1983, de la "The Reiterstadium" din München. A fost Farewell Concert pentru Hodgson..
https://www.youtube.com/watch?v=B0o3Ua0MiPY&list=RDB0o3Ua0MiPY&start_radio=1
- "Dreamer", de pe "Crime of the Century"(1974), tot din concertul ăla de la Paris, cu Helliwell pus pe șotii, ca de obicei..
https://www.youtube.com/watch?v=aiFv-AjvBbo&list=RDaiFv-AjvBbo&start_radio=1
- "Give a Little Bit", de pe "Even in the Quietest Moments..."(1977).
E de la BBC, chiar din anul lansării.
https://www.youtube.com/watch?v=QiIthEtFR7I&list=RDQiIthEtFR7I&start_radio=1
- "Goodbye Stranger", de pe "Breakfast in America"(1979).
Sheena Easton era desigur mai drăguță pe copertă, dar doamna cu breakfast-ul e mai haioasă, nu ?
https://www.youtube.com/watch?v=u8pVZ5hTGJQ&list=RDu8pVZ5hTGJQ&start_radio=1
- "School", de pe "Crime of the Century"(1974). Unde vedem și coperta.
https://www.youtube.com/watch?v=JgJRM_8GWHg&list=RDJgJRM_8GWHg&start_radio=1
- "Take The Long Way Home", tot de pe "Breakfast in America" și tot de la Paris.
https://www.youtube.com/watch?v=NTtlcOLHb0g&list=RDNTtlcOLHb0g&start_radio=1
- "Fool's Overture", de pe "Even in the Quietest Moments..."(1977). Un video tulburător.
"Imagine there's no countries
It isn't hard to do
Nothing to kill or die for
And no religion too"(Lennon)
https://www.youtube.com/watch?v=fl1wJFsEFuI&list=RDfl1wJFsEFuI&start_radio=1
- "You Win, I Lose", de pe "Some Things Never Change"(1997), scris de Hodgson și Davies la acea tentativă a lor de reunire din 1993. Bun și videoclipul.
Cică dacă-ntârzii prea mult cu însurătoarea, o iei ori de la alții, ori pentru alții.. Degeaba bani..
https://www.youtube.com/watch?v=fCJAxVxA42Y&list=RDfCJAxVxA42Y&start_radio=1
- "Logical Song", de pe "Breakfast in America"(1979) cel mai mare Hit al lor.
Aici la "Rosemont Theatre" din Illinois în 2001, cu Hodgson cântând cu trupa adunată de Ringo Starr (Beatles), din care-au mai făcut parte (pe lângă Ringo, Hodgson și Lake)
- Ian Hunter la chitară
- Howard Jones la clape
- Mark Rivera la saxofon
- Sheila E. la tobe (nu franțuzoaica ci fosta logodnică a lui Prince).
A mai fost și cu Santana pân-a aflat că are nevastă acasă..
Hodgson e prezentat și omagiat de Greg Lake (ELP).
https://www.youtube.com/watch?v=S4-93_dCdmU&list=RDS4-93_dCdmU&start_radio=1