Tehōm, marea cum nu o mai știm

Unul dintre cele mai misterioase versete din Biblie se găsește în Psalmul 42,8 (LXX 41,8): „Adâncul pe adânc cheamă la glasul căderii apelor tale; toate furtunile și talazurile tale au trecut peste mine!” Ceea ce nedumerește la fiecare lectură a acestui psalm cu încărcătură morală este propoziția „adânc pe adânc cheamă.” Sub această formă, traducerea românească îl plonjează pe cititor într-un hău fără ieșire. Abia dacă se uită la traducerea greacă, adică în Septuaginta, lucrurile par ceva mai lămurite. De acolo află că românescul ambiguu „adânc” echivalează grecescul abyssos „abis”. Dar luată izolat, propoziția nu are cu mult mai mult sens.

Foto: Guliver Getty Images

Abia o lectură extinsă a întregului verset dă de înțeles că abisul respectiv este legat de domeniul acvatic. Metafora necazurilor care se abat peste om precum valurile și furtunile este deja una puternică. Ea capătă însă tonalități de catastrofă odată cu invocarea abisului. E ceva măreț acolo, nelămurit, dar măreț sau poate tocmai de aceea măreț pentru că nelămurit. Al doilea mare filolog biblic după Origen, Sfântul Ieronim, mare cunoscător de ebraică, a preferat să rămână la nivelul metaforei morale, înțelegând că autorul biblic de referă la adâncurile tulburate ale sufletului omenesc. Consultarea originalului ebraic restrânge semnificativ zona de nesiguranță: tehōm este cuvântul tradus în greacă prin abyssos, iar apoi în limba română prin adânc. 

Tehōm e un termen cu ocurențe destul de puține în Biblia ebraică, abia douăzeci și cinci. În fiecare din aceste locuri, el descrie o realitate de natură primordială, o stihie a începuturilor lumii. E menționat în al doilea verset al Genezei, când după crearea a cerului și a pământului – acesta din urmă încă „netocmit”, altă taină – se spune că peste tehōm era încă întuneric., iar duhul lui Dumnezeu se purta deasupra apelor. Tehōm este marea în expresia ei primă, cu adevărat haotică și amenințătoare, grămada de apă sarată pe care Dumnezeu a dat-o la o parte ca să lase loc uscatului și pe care a înlănțuit-o sub pământ (Iov. 38,30, Isaia 51,10, Ezechiel 31,15). 

Căruntețea ei stă mărturie pentru vechimea ei absolută (Iov 41,24). Stă în adânc și își înalță din când în când vocea și mâinile spre cer (Habacuc 3,10). În două locuri apropiate unul de altul din Proverbe e asociată simetric cu întemeierea cerurilor și cu norii (Proverbe 8,27 și 28). Și nu întâmplător, pentru că același paralelism tulburător dintre facerea cerurilor și îngrămădirea apelor de la început este amintit și în Psalmul 33, 6-7 (LXX 32, 6-7). 

Cheia acestor paralelisme se găsește, desigur, în Geneză 1,6, unde se spune că Dumnezeu a făcut tăria, ca să se separe apele de sus de apele de jos. Fapt confirmat ulterior: o singură dată, Dumnezeu a dezlegat apele primordiale, adică în al șase sutelea an al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a șaptesprezecea: atunci s-au rupt izvoarele lui tehōm și s-au deschis ferestrele cerurilor (Geneză 7,11).

Așadar, în imaginația autorilor biblici, trăim într-o lume supusă unei presiuni enorme de apele de sus și de apele de jos, gata oricând să ne înghită dacă Dumnezeu, în înțelepciunea, înțelegerea și cunoașterea sa nu ar veghea la bunăstarea noastră și al stabilitatea creației în general (Proverbe 3,20). Nimic însă nu garantează că, după moarte, nu vom plonja în străfunduri: cel puțin aceasta e impresia lui Iona, înghițit de apele mării (Iona 2, 4, 6-7). Despre tehōm ca posibil sălaș al morților se vorbește și în Iov 38,16-18. În Noul Testament, abyssos este înțeles când așa, ca tărâm al morților (Romani 10,7), când, probabil sub influența literaturii intertestamentare, ca loc de pedepsire a duhurilor rele (Luca 8,31), din care vor ieși relele ultime asupra umanității (Apocalipsa lui Ioan 9,1-2, 11,7).     

Tehōm, realitate informă, sărată și acvatică, personificare a haosului primordial este, după părerea majorității bibliștilor, o reminiscență a miticei Tiamat din Enuma Eliș, celebrul poem babilonian al Creației. Soție sărată a lui Apsu, domnul apelor dulci, cu care are câteva generații de copii răzvrătiți, Tiamat sfârșește despicată în două de Marduk, strănepot și mare zeu creator. O jumătate din bătrâna mamă degenerată e azvârlită în sus și se face boltă cerească și cealaltă jumătate, în mod greu de descifrat, alcătuiește temelia pământului. Ca în alte cazuri, autorii biblici vor fi avut acces la aceste miteme prin intermediarul vest-semitic, atestat în varii ocazii, sub forma thmt, în scrierile descoperite la Ugarit. La rândul ei forma misterioasă Tiamat pare să fie o deformare a vechiului cuvânt akkadian pentru mare tamtû, fapt care ar explica cu mai mare ușurință formele vest-semitice, adică cea ugaritică și cea ebraică. 

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp