Sari la continut

Ne vedem live pe Republica!

Facem anul ăsta un pas mai departe în această călătorie care ne-a unit: construirea unul loc al dezbaterii, al schimbului de idei, al bunului-simț. Lansăm un nou spațiu unde ne putem întâlni. Comunitate.republica.ro este locul unde ne vedem live.

Marea așa cum o știm

marea in biblie

(Foto: Guliver/Getty Images)

Probabil că nici o altă realitate a lumii grecești vechi nu s-a bucurat de o mai mare atenție decât marea. Fapt atestat – cum altfel? – încă din Iliada și Odiseea, primele manifestări masive ale spiritului nostru liber și curios. În epopei terminologia marină este de o diversitate bulversantă pentru orice limbă modernă din arealul în care locuim.

Există la Homer o serie de cuvinte de origine indo-europeană care desemnează marea într-o anumită ipostază, fie că e vorba de natura ei salină (gr. hals, care, cu alt gen, înseamnă „sare”), de adâncimile ei insondabile (gr. pélagos), de întinderea ei favorabilă trecerii de pe un uscat pe altul (gr. póntos, cuvânt înrudit cu puntea noastră). Și apoi, sigur, sau poate în primul rând, cuvântul misterios care cuprinde în sine toate latențele semantice și pe care grecii îl vor fi găsit la așezarea lor la Mediterana, thálassa, marea pur și simplu. Marea aceasta care poate fi când mult zbuciumată (polýphloisbos), când căruntă (polié), când de încă neclara culoare a vinului (oínops), când strălucitoare până la orbire (glauké) și în multe alte feluri. Există o pletoră de metafore marine, o mulțime de comparații cu marea, în toate ipostazele posibile, toate vorbind despre relația cu totul specială pe care vechii greci o aveau cu această realitate mobilă.

Oamenii biblici nu îndrăgesc în nici un chip marea. Relația lor cu noianul de ape stă sub semnul sigur al amenințării, al necunoscutului fatal, al neliniștii esențiale. Civilizație a uscatului și societate pastorală, vechiul Israel nu cultivă aventura marină și e lipsit de curiozități „transoceanice”. De altfel, acces la mare a avut doar în perioadele de maximă ascensiune politică și atunci marinarii se recrutau din rândul vechilor populații specializate în domeniu. Dovada cea mai grăitoare a reticenței israelite față de mare este sărăcia terminologică a domeniului. Ebraica biblică desemnează printr-un singur termen întinderi de apă stătătoare de dimensiuni variate, deopotrivă mări și lacuri: yām. E interesant de observat că atât traducerea în greacă a originalului ebraic, Septuaginta, și Noul Testament, redactat direct în greacă, păstrează în mod fidel pauperitatea terminologică ebraică și propun în toate contextele doar thálassa.

Ca simplă realitate naturală, marea este înțeleasă ca parte a Creației aflată, ca toată făptura, sub ascultarea lui Dumnezeu (Proverbe 8,29). La fel ca pământul și cerul, marea este un spațiu al locuirii legitime: peștii sunt viețuitoarele cele mai des invocate în asemenea contexte, dar o seamă întreagă de viețuitoare mici și mari, a căror descriere exactă trecută sub tăcere, mișună prin apele ei (Psalmi 104, 25 / LXX 103,25). Deși neîndrăgite, călătoriile cu corăbiile pe mare sunt și ele amintite (Proverbe 30,19, Ezechiel 27,9), ca un fel de mofturi antropice cu totul străine în peisajul general. Marea mugește din adânc (Ieremia 6,23), e într-o veșnică tulburare (Isaia 57,20). Imensitatea mării are un pandant la fel greu cuantificabil în hiperbola nisipului mării, foarte frecventă în scriptură. Pe lângă deja amintitele imagini ale orizontului curb, desenat de întâlnirea cerului cu marea, se pomenește în Biblie de misterioase insule de dincolo de mare (Ieremia 22,25), ceea ce poate însemna de fapt dincolo de țărmul pe care se găsește privitorului. Marea are străfunduri (ebraică mețuloth, greacă báthe, Miheia 7,19), izvoare în adâncuri (Iov 38,16), inimă (Psalmi 46,2 /LXX 45,3).

Însă ca toate cele pomenite în Biblie, marea capătă un contur limpede când e pusă în legătură cu Dumnezeu. Abia atunci ceea ce pare de nestăvilit în natura ei își găsește menirea. Ideea fundamentală este că și această realitate, înspăimântătoare, nesigură, recalcitrantă prin fire, e ținută la un loc, domesticită, pusă în cadre stabile de unul Dumnezeu. Două sunt imaginile recurente care legitimează această metaforă a puterii Creatorului: spintecarea și înlănțuirea, ambele prezente mai cu seamă în cărțile profetice și sapiențiale ale Bibliei, adică în acele compoziții cu un grad ridicat de fior mistic.

Pe lângă stilul vibrant al expresiei, pasajele în care apar cele două imagini sunt, după toate aparențele, de dată foarte timpurie. Ceea ce le face pasibile de influențe ale unor culturi venerabile. Episodul arhicunoscut al trecerii poporului ales prin mijlocul Mării Roșii și al despărțirii apelor (Exod 14) este urmat îndeaproape de un cântec străvechi care explică minunea în termeni teribili: suflarea lui Dumnezeu îngrămădește apele, ridică talazurile ca un zid și încheagă valurile în mijlocul mării (Exod 15,8). Fapta aceasta este numai o demonstrație punctuală de forță coborâtă în vremuri istorice, deci consemnate de cronici. Ea însă trimite la vremurile începuturilor, nebuloase, teribile, în plină desfacere, când Dumnezeu spintecă apele cu puterea Lui și sfarmă capetele misterioșilor balauri din ea (Psalmi 74,14/ LXX 73,13; Ps. 78, 13 etc.). 

Pe de altă parte, Dumnezeu singur este cel care a zăvorât marea cu porți (Iov 38,8) și-i îngrămădește apele într-un morman (Psalmi 33,7/ LXX 32,7), dându-le poruncă să nu se reverse (Proverbe 8,29). Ideea mării puse la respect, adică spintecate și îngrădite, se dezvoltă în imagini ale controlului absolut, cu tente ludice: în marea pe care plutesc acum corăbii locuiește Leviathanul pe care Dumnezeu l-a făcut ca să se joace în ea. (Psalmi 104, 25-26/LXX 103, 25-26). Din același registru e metafora mării pe ale cărei străfunduri Atotputernicul le face să fiarbă ca un cazan și pe care le clatină ca pe un vas cu mir. (Iov 41,31).

De aceea cel care, în Noul Testament, ceartă marea, iar ea se cumințește (Matei 8,26), cel care umblă pe mare fără să fie înghițit de ea (Matei 14,25), cel care le poruncește demonilor să intre porci si apoi să se prăvălească în adâncurile mării (Matei 8,32) iscă în rândul contemporanilor lui atâta tulburare. Toate cele trei momente amintesc de fapt despre puterea unică a lui Dumnezeu. 

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Mr.Oh check icon
    Inteligenta se defineste prin capacitatea creierului de a recunoaste tipare. Cand incepi sa o "iei razna" vezi tipare peste tot. Si acolo unde nu sunt. Omul simplu recunoaste putine tipare. Cu cat e mai educat si detine mai multe informatii incepe sa le amestece si vede tot felul de tipare si legaturi. De aceea traim in era "teoriilor conspiratiei". Nu ca nu ar fi un sambure de adevar. Dar ...
    Omul care traieste la munte pastoreste, cel care traieste al malul marii pescuieste si navigheaza. Amandoi isi dezvolta propria cultura.
    Chiar si religia are "nebunii" ei care il "vad" pe Dumnezeu peste tot. Acestia sunt ideologi si moralisti de meserie. Nu pot recunoaste alte tipare, ci doar cauta argumente care demonstreaza propriul tipar, propria ideie fixa. Ei refuza cu vehementa o alta realitate.
    Aceasta e cea mai mare provocare a omului religios. Sa scape de mintea sa, de tiparele sale, de prejudecatile sale. Sa scape de simbolurile sale si sa vada lumea si viata asa cum e. Simpla. Sa vada marea ... si sa o simta... fara sa filosofeze. Fiindca descrierea nu e obiectul descris. Vorbele nu sunt realitatea.
    • Like 1
    • @ Mr.Oh
      La fel de bineplacut lui Dumnezeu este si omul simplu- cel "sarac cu duhul" cat si cel care il vede pe Dumnezeu in toate, restul e nedefinit sau nehotarat. Doar cel care nu a inteles pe deplin divinitatea si "nu a simtit-o pe pielea lui", doar acela il reneaga, mai ales cand ii vorbesc altii despre si asta pe buna dreptate: nici mirelui nu i-ar place sa vada intai o poza cu mireasa lui ci doreste sa o vada el primul in carne si oase. Solutia? Decat sa anulezi vorbele altora mai bine nu le mai privi.
      • Like 0
    • @ Maria Magda
      Mr.Oh check icon
      "Doar cel care nu a inteles pe deplin divinitatea si "nu a simtit-o pe pielea lui", doar acela il reneaga"
      Sincer nu stiu ce ati inteles si ce ati simtit ... ma bucur pentru dvs. ca o treceti la categoria " comunicare cu Dumnezeu". E "realitatea" dvs.
      Eu ma feresc de oamenii care sunt cu "Dumnezeu" pe buze. De obicei sufera de o subtila mandrie si superioritate. Dar sunt si exceptii.
      • Like 1
    • @ Mr.Oh
      Privind "in ograda" altuia aveti dreptate, insa chiar si acela care vorbeste despre sau in numele religiei cu mandrie sau fara cand l ii sunt anulate vorbele trebuie sa se apere! Tocmai de aceea recomand " necunoscatorului" sa priveasca de sus si sa nu se mai interpuna, anuland vorbele altuia caci oricum pe Dumnezeu il gasesti doar 1% (samanta) din spusele altora, restul e cautarea ta in tacere si intimitate! Deci, sa oprim razboiul! Castiga cineva daca tu ii dovedesti mandria cuiva? Nu! Pierde si el si pierzi si tu cuvantul lui!Alta ar trebui sa fie calea prin care sa il apostrofezi! Nu stiu, in functie de situatie. Si poeziile au fost scrise ca sa fie "ascultate" si nu neaparat intelese!
      Ps A il simti pe Dumnezeu "pe pielea ta" este doar o metafora, pana acolo e multa suferinta, stradanie, negare-acceptare etc. Nu mai insist!
      • Like 0
  • Dacă ar fi să ne luăm după interpretarea lui Jordan Peterson (care-i un fel de Jung mai cu picioarele pe pământ) marea reprezintă haosul. Asta s-a preluat de la mitul mesopotamian al creației, de la zeița Tiamat.
    Ceva specific religiilor avraamice este că tind să represeze haosul (manifestat psihologic sub forma instinctelor sau a subconștientului). De aici a venit modelul freudian, cu Id-ul subjugat de super-ego-ul tiranic.
    La păgâni e diferit, trebuie să îți integrezi ”umbra”, să îți controlezi și canalizezi răul interior, nu să îl negi sau ataci.
    Motiv pentru care există această reprezentare simbolică: Creștinii se luptă cu marea, păgânii o navighează.
    • Like 1
    • @ Rareș Mocanu
      Corina check icon
      „Ceva specific religiilor avraamice este că tind să represeze haosul (...) La păgâni e diferit, trebuie să îți integrezi ”umbra”, să îți controlezi și canalizezi răul interior, nu să îl negi sau ataci.” Asta mi-a amintit de o mai veche și persistentă impresie că menționarea „celui rău” din unele rugăciuni creștine e o greșeală. O rugăciune ortodoxă de dimineață, de exemplu, începe așa: „Doamne, care cu multă bunătatea ta și cu îndurările tale cele mari mi-ai dat mie, roabei tale/ robului tău de am trecut vremea nopții acesteia fără de ispită de toată răutatea pizmașului...” O alta, de seară, zice: „Și ne păzește pe noi de întunecatul somn al păcatului și de orice poftă întunecată a plăcerilor. Liniștește întărâtările patimilor, stinge aprinsele săgeți ale vicleanului, cele pornite asupra noastră cu vicleșug. Zburdările trupului nostru le potolește”... etc.
      Poate bietul credincios chiar era liniștit când a venit la rugăciune, dar îi va fi greu să rămână așa după ce o citește...

      Eu cred că ierarhii ortodocși de azi sunt conștienți de neajunsurile unor asemenea abordări. De altfel, i-am auzit pe unii punctând că față de forțele răului nu „lupta” cu ele e calea, deloc, ci alipirea mai hotărâtă de Dumnezeu prin rugăciune etc.
      • Like 0
    • @ Corina
      Parintele Arsenie P. spunea ca raul este in fata, in spate etc. dar nu asta vreau sa punctez ci faptul ca "lupta" trebuie dupa in ambele directii: interior prin rugaciune, exterior prin alungarea raului (nu neaparat rostindu-i numele ci doar adresandu-te ca unei "prezente" pe care o constientizezi ca nu iti da pace! Problema cea mai mare este in aceasta constientizare (a unui gand negativ de ex.) si abia apoi vine lupta, desi ar putea sa fie o permanenta in rugaciune si nu o lupta.
      • Like 0
    • @ Maria Magda
      Corina check icon
      „Problema cea mai mare este in aceasta constientizare (a unui gand negativ de ex.)”. Da. Cred că asta se numește „trezvie” în limbajul teologic ortodox și „vigilență” în cel comun.
      • Like 0
  • "Însă ca toate cele pomenite în Biblie, marea capătă un contur limpede când e pusă în legătură cu Dumnezeu."
    Se pare ca asta este substanta, asta este si atributul fiintei umane! Nevoia de dragoste, protectie, de supra-veghere si asta incepand de la pruncul care are nevoie doar sa ii vada chipul mamei sa se linisteasca si pana la adanci batranete!
    Ma gandesc acum la un unchi batran care isi ducea viata intr-o casuta dintr-o localitate din Constanta, dar care prin asezarea la poalele unor dealuri, intr-o curbura, capata o aura mistica, de transcendenta.
    In acest cadru omul in varsta isi ducea viata ingrijindu-se alaturi de o sotie care era bolnava! Din momentul sosirii mele, nu mult dupa aceea, unchiul "a cazut" intr-un somn care asa cum l-am perceput eu in intimitatea camerei batranesti parea un somn "al reintalnirii cu sine", pentru ca da, abia atunci cand suntem constienti si cu credinta intr-o "putere" care vegheaza si asupra noastra ne gasim linistea, pana atunci doar ne zbatem in minciuna puterii si autocontrolului. Si uite asa mi-am permis si eu o "destainuire" "in lacrimi", de la malul marii. No bine!
    • Like 1
    • @ Maria Magda
      Anon check icon
      Sau... poate "puterea" e o iluzie si puterea si autocontrolul sunt reale, in masura in care le detinem.
      • Like 0
    • @ Anon
      Credeti ca nu am inteles ideea? Dar va spun dvs, acel autocontrol al dvs. care este putin in antiteza cu "regasirea de sine" cea expusa de mine (daca te apuci aa diseci, daca nu ar putea fi acelasi lucru), vine tocmai din credinta in apartenenta la ceva superior de aceeasi natura. Cine se vrea a apartine binelui, cine nu, nu!
      • Like 0


Îți recomandăm

litoral 2021

Totul a pornit de la o simplă aluniță pe care o avea pe spate, din naștere. Mereu râdea cu părinții ei - era alunița după care o puteau recunoaște imediat, în cazul în care ar fi pierdut-o pe malul mării. (Foto: Rob Wilkinson / Alamy / Alamy / Profimedia)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Echipa de fericire

„Am tras de mine cât am putut și la 11 și 50 de minute știu că a venit pe lume Teodor. I-am auzit pentru prima dată glasul, l-am simțit pe pieptul meu, i-am văzut pielea, am știut că i s-a pus sângele în mișcare... că a venit pe lume, de fapt”- Alexandra povestește zâmbind cele mai intense 40 de minute din viața ei.

Citește mai mult

Silvia Demeter

Acel grajd avea să capete, în doi ani, o nouă funcțiune - living, dining și bucătărie în ceea ce avea să devină, prin măiestria arhitectei, reședința de vară a Prințului Charles. Totul cu un mesaj – păstrarea tradiției, salvarea patrimoniului arhitectural din zonele rurale ale României. Foto opiniatimisoarei.ro

Citește mai mult