(Foto: Guliver/Getty Images)
Probabil că nici o altă realitate a lumii grecești vechi nu s-a bucurat de o mai mare atenție decât marea. Fapt atestat – cum altfel? – încă din Iliada și Odiseea, primele manifestări masive ale spiritului nostru liber și curios. În epopei terminologia marină este de o diversitate bulversantă pentru orice limbă modernă din arealul în care locuim.
Există la Homer o serie de cuvinte de origine indo-europeană care desemnează marea într-o anumită ipostază, fie că e vorba de natura ei salină (gr. hals, care, cu alt gen, înseamnă „sare”), de adâncimile ei insondabile (gr. pélagos), de întinderea ei favorabilă trecerii de pe un uscat pe altul (gr. póntos, cuvânt înrudit cu puntea noastră). Și apoi, sigur, sau poate în primul rând, cuvântul misterios care cuprinde în sine toate latențele semantice și pe care grecii îl vor fi găsit la așezarea lor la Mediterana, thálassa, marea pur și simplu. Marea aceasta care poate fi când mult zbuciumată (polýphloisbos), când căruntă (polié), când de încă neclara culoare a vinului (oínops), când strălucitoare până la orbire (glauké) și în multe alte feluri. Există o pletoră de metafore marine, o mulțime de comparații cu marea, în toate ipostazele posibile, toate vorbind despre relația cu totul specială pe care vechii greci o aveau cu această realitate mobilă.
Oamenii biblici nu îndrăgesc în nici un chip marea. Relația lor cu noianul de ape stă sub semnul sigur al amenințării, al necunoscutului fatal, al neliniștii esențiale. Civilizație a uscatului și societate pastorală, vechiul Israel nu cultivă aventura marină și e lipsit de curiozități „transoceanice”. De altfel, acces la mare a avut doar în perioadele de maximă ascensiune politică și atunci marinarii se recrutau din rândul vechilor populații specializate în domeniu. Dovada cea mai grăitoare a reticenței israelite față de mare este sărăcia terminologică a domeniului. Ebraica biblică desemnează printr-un singur termen întinderi de apă stătătoare de dimensiuni variate, deopotrivă mări și lacuri: yām. E interesant de observat că atât traducerea în greacă a originalului ebraic, Septuaginta, și Noul Testament, redactat direct în greacă, păstrează în mod fidel pauperitatea terminologică ebraică și propun în toate contextele doar thálassa.
Ca simplă realitate naturală, marea este înțeleasă ca parte a Creației aflată, ca toată făptura, sub ascultarea lui Dumnezeu (Proverbe 8,29). La fel ca pământul și cerul, marea este un spațiu al locuirii legitime: peștii sunt viețuitoarele cele mai des invocate în asemenea contexte, dar o seamă întreagă de viețuitoare mici și mari, a căror descriere exactă trecută sub tăcere, mișună prin apele ei (Psalmi 104, 25 / LXX 103,25). Deși neîndrăgite, călătoriile cu corăbiile pe mare sunt și ele amintite (Proverbe 30,19, Ezechiel 27,9), ca un fel de mofturi antropice cu totul străine în peisajul general. Marea mugește din adânc (Ieremia 6,23), e într-o veșnică tulburare (Isaia 57,20). Imensitatea mării are un pandant la fel greu cuantificabil în hiperbola nisipului mării, foarte frecventă în scriptură. Pe lângă deja amintitele imagini ale orizontului curb, desenat de întâlnirea cerului cu marea, se pomenește în Biblie de misterioase insule de dincolo de mare (Ieremia 22,25), ceea ce poate însemna de fapt dincolo de țărmul pe care se găsește privitorului. Marea are străfunduri (ebraică mețuloth, greacă báthe, Miheia 7,19), izvoare în adâncuri (Iov 38,16), inimă (Psalmi 46,2 /LXX 45,3).
Însă ca toate cele pomenite în Biblie, marea capătă un contur limpede când e pusă în legătură cu Dumnezeu. Abia atunci ceea ce pare de nestăvilit în natura ei își găsește menirea. Ideea fundamentală este că și această realitate, înspăimântătoare, nesigură, recalcitrantă prin fire, e ținută la un loc, domesticită, pusă în cadre stabile de unul Dumnezeu. Două sunt imaginile recurente care legitimează această metaforă a puterii Creatorului: spintecarea și înlănțuirea, ambele prezente mai cu seamă în cărțile profetice și sapiențiale ale Bibliei, adică în acele compoziții cu un grad ridicat de fior mistic.
Pe lângă stilul vibrant al expresiei, pasajele în care apar cele două imagini sunt, după toate aparențele, de dată foarte timpurie. Ceea ce le face pasibile de influențe ale unor culturi venerabile. Episodul arhicunoscut al trecerii poporului ales prin mijlocul Mării Roșii și al despărțirii apelor (Exod 14) este urmat îndeaproape de un cântec străvechi care explică minunea în termeni teribili: suflarea lui Dumnezeu îngrămădește apele, ridică talazurile ca un zid și încheagă valurile în mijlocul mării (Exod 15,8). Fapta aceasta este numai o demonstrație punctuală de forță coborâtă în vremuri istorice, deci consemnate de cronici. Ea însă trimite la vremurile începuturilor, nebuloase, teribile, în plină desfacere, când Dumnezeu spintecă apele cu puterea Lui și sfarmă capetele misterioșilor balauri din ea (Psalmi 74,14/ LXX 73,13; Ps. 78, 13 etc.).
Pe de altă parte, Dumnezeu singur este cel care a zăvorât marea cu porți (Iov 38,8) și-i îngrămădește apele într-un morman (Psalmi 33,7/ LXX 32,7), dându-le poruncă să nu se reverse (Proverbe 8,29). Ideea mării puse la respect, adică spintecate și îngrădite, se dezvoltă în imagini ale controlului absolut, cu tente ludice: în marea pe care plutesc acum corăbii locuiește Leviathanul pe care Dumnezeu l-a făcut ca să se joace în ea. (Psalmi 104, 25-26/LXX 103, 25-26). Din același registru e metafora mării pe ale cărei străfunduri Atotputernicul le face să fiarbă ca un cazan și pe care le clatină ca pe un vas cu mir. (Iov 41,31).
De aceea cel care, în Noul Testament, ceartă marea, iar ea se cumințește (Matei 8,26), cel care umblă pe mare fără să fie înghițit de ea (Matei 14,25), cel care le poruncește demonilor să intre porci si apoi să se prăvălească în adâncurile mării (Matei 8,32) iscă în rândul contemporanilor lui atâta tulburare. Toate cele trei momente amintesc de fapt despre puterea unică a lui Dumnezeu.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Ceva specific religiilor avraamice este că tind să represeze haosul (manifestat psihologic sub forma instinctelor sau a subconștientului). De aici a venit modelul freudian, cu Id-ul subjugat de super-ego-ul tiranic.
La păgâni e diferit, trebuie să îți integrezi ”umbra”, să îți controlezi și canalizezi răul interior, nu să îl negi sau ataci.
Motiv pentru care există această reprezentare simbolică: Creștinii se luptă cu marea, păgânii o navighează.
Poate bietul credincios chiar era liniștit când a venit la rugăciune, dar îi va fi greu să rămână așa după ce o citește...
Eu cred că ierarhii ortodocși de azi sunt conștienți de neajunsurile unor asemenea abordări. De altfel, i-am auzit pe unii punctând că față de forțele răului nu „lupta” cu ele e calea, deloc, ci alipirea mai hotărâtă de Dumnezeu prin rugăciune etc.
Se pare ca asta este substanta, asta este si atributul fiintei umane! Nevoia de dragoste, protectie, de supra-veghere si asta incepand de la pruncul care are nevoie doar sa ii vada chipul mamei sa se linisteasca si pana la adanci batranete!
Ma gandesc acum la un unchi batran care isi ducea viata intr-o casuta dintr-o localitate din Constanta, dar care prin asezarea la poalele unor dealuri, intr-o curbura, capata o aura mistica, de transcendenta.
In acest cadru omul in varsta isi ducea viata ingrijindu-se alaturi de o sotie care era bolnava! Din momentul sosirii mele, nu mult dupa aceea, unchiul "a cazut" intr-un somn care asa cum l-am perceput eu in intimitatea camerei batranesti parea un somn "al reintalnirii cu sine", pentru ca da, abia atunci cand suntem constienti si cu credinta intr-o "putere" care vegheaza si asupra noastra ne gasim linistea, pana atunci doar ne zbatem in minciuna puterii si autocontrolului. Si uite asa mi-am permis si eu o "destainuire" "in lacrimi", de la malul marii. No bine!