Pe 2 august 1876, în Deadwood, South Dakota, celebrul pistolar Wild Bill Hickok a fost împușcat în ceafă la o partidă de poker. Pe masă a rămas ultima mână jucată de Wild Bill: o carte neîntoarsă, deasupra un optar de treflă, apoi doi ași de treflă și inimă neagră și, on the top, un optar de inimă neagră. Asta s-a numit de-atunci în poker „mâna mortului”.
Prin urmare, mi se pare Optarul de inimă neagră cea mai nimerită traducere a lui The Hateful Eight: în filmul lui Tarantino, mâna mortului chiar are un rol, la propriu, iar cele 8 personaje joacă, tot în anii 1870, un poker letal fără cărți.
Metoda de creație tarantiniană îmi amintește de cea a homeless-artistului român Ion B., care făcea colaje din pozele tăiate cu foarfeca de prin revistele și ziarele găsite în tomberoane. Adică: un tablou vivant grotesc, strident, păstos, multicolor, construit cu clișee decupate din alte povești – vânătorul de recompense care cară cadavre ca să le schimbe pe bani, killerul mexican vorbitor de spanglish, killerița soioasă, tenace și dangeroasă în tot momentul, aspirantul de șerif fără stea, generalul sudist mâncător de negri etc. Pe scurt: a big fake. Dar Tarantino e singurul în stare să prefacă a big fake în The Great Fake, astfel că The Hateful Eight ar putea să se numească și The Force Afakens.
Cum? În primul rând prin râs și surâs. Tarantino știe cel mai bine să ilustreze faptul că diferența dintre omor și umor e de o singură literă. Și că ambele pot fi făcute cu inteligență. Umorul fin reciclează poncifele și kitschul oricât de gros. Cum dracu să mai fie bun un film în care un ins vomită instant, în puhoaie, câțiva litri de sânge, mai mult de jumătate din cât are în corp? Sau când criminala Daisy e lovită în plină față, cu pumnul, cu toată forța, de un vlăjgan ca John Ruth Călăul, călare pe ea, strivindu-i occiputul de podea, și ea continuă să vorbească, ironic, părând doar puțin amețită, deși ar trebui să fie ca și moartă, cu fractură de bază a craniului?
Într-un singur fel: dacă filmul e scris și regizat de Quentin Tarantino.
Iată câteva din replicile care transformă paraliteratura și paracinemaul în artă:
Oswaldo Mobray (arătând foarte british): „E necesar să fie luate precauții, din cauză că viața e prea dulce ca să fie pierdută”.
Generalul Smithers: „Nu-l știu pe negrul ăsta. Da` știu că e un negru. Și asta-i tot ce-mi trebuie să știu”.
Maiorul Warren: „Să aduci niște disperați încă vii e o metodă bună ca să te aduci pe tine mort”.
Șeriful Mannix: „Pot să stau jos, domnule?”.
Generalul Smithers: „După cum zic yankeii, e o țară liberă”.
John Ruth Călăul: „Acum, Daisy, vreau să punem la punct un sistem de comunicare. Când îți dau un cot temeinic în gură, asta înseamnă să taci”.
Daisy: „Când ajungi în iad, John, să le spui că eu te-am trimis”.
Și una care nu merită tradusă:
Șeriful Mannix: „Well, I`ll be double-dog damned!”.
În ciuda uneia sau două „burți”, Tarantino știe să povestească aidoma unui personaj din Hanul Ancuței: pendulând între prezent și trecut, ieșind în rama poveștii și întorcându-se la loc, arătându-ți brusc ce priveai și nu vedeai, închizând logic, interesant și emoționant ceea ce părea fals și bizar. Aș putea să mai propun încă un titlu pentru The Hateful Eight: „Cea mai adevărată scrisoare falsă scrisă vreodată de Abraham Lincoln”.
Imaginea lui Robert Richarsdon e „clasică”, în tonurile roșiatic-maronii ale marilor westernuri de demult, fără procesări digitale, în ciuda multelor efecte speciale și are momentele ei de grandoare, încadrând spațiul teatral, hanul lui Minnie, într-un cosmos american al iernii stâncoase – omagiu lui The Searchers, John Ford. Ca să nu mai vorbim de diligență...
În sfârșit, mai avem un personaj, al nouălea ticălos: muzica lui Ennio Morricone, care mai trăiește ca să-și fi pus, din nou, după decenii de tăcere, acordurile minunate într-un western.
În calendarul meu quentinian, The Hateful Eight va sta de-a dreapta lui Reservoir Dogs.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
