Trăiesc în Norvegia din 2023. Cea mai mare schimbare nu a fost țara, ci încrederea

foto: Profimedia

Pe 26 mai 2023 mă aflam la granița de sud dintre Suedia și Norvegia, sensul spre Norvegia. Pe bancheta din spate, printre bagaje, trolere, haine și tot calabalâcul aferent unei relocări, stătea obosită April, o golden retriever femelă în vârstă de 12 ani. Știam că acolo se termina Uniunea Europeană, iar în față e Norvegia. Mă așteptam să fie control, vameși, bariere, explicații de dat, pașapoarte pentru amândoi, respectiv carnet de vaccinare conform grilei Norvegiei, cu tot cu tratamentul împotriva teniei Echinococcus, administrat de veterinar și parafat înainte cu maximum 5 zile.

Aveam toate documentele pregătite gospodărește pe căprării, în diferite buzunare ale genții doldora de acte, geantă care cântărea câteva kilograme bune. Toate actele erau în regulă, inclusiv tratamentul împotriva teniei cu parafă de la veterinar și dată corespunzătoare. Chiar dacă teoretic eram legal 100 %, chiar dacă aveam deja un CNP norvegian, nu îmi puteam opri din minte românescul dicton „dacă vor să îți găsească ceva, îți găsesc”. Îmi făcusem în cap câteva scenarii de dialoguri posibile în care să explic clar cine, ce și de ce suntem noi, respectiv eu și April. 

Numai că, vorba proverbului românesc, „socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg”: în fața mea nu era nicio barieră, nu era țipenie de polițist, vameș sau altă entitate în uniformă. Dacă stau bine să mă gândesc, nu era țipenie de om, doar două semne clare și sub ele câteva vorbe și mai clare, unul drept în față, celălalt mă obliga la dreapta, respectiv „Nothing to declare/ Goods to declare”. Știam că eu o aveam de declarat pe April, că urma să fie luată în evidență aici, că așa e legea, știam că este doar o formalitate, că eu aveam toate actele în ordine, că April avea toate actele în regulă. Știam toate astea dar, când am văzut că în față pot să trec ca prin brânză, fără să-mi zică nimeni nici pâs, am ales să trec ca prin cuvântul traco-dacic „brânză”.

Anii au trecut, câinele și-a dat obștescul sfârșit de moarte bună într-o casă norvegiană, nimeni nu mi-a cerut niciodată actele câinelui nici când era în viață și nici măcar la incinerare și mă gândesc acum, la rece, dacă eu, cel ce am petrecut trei ani de atunci în Norvegia aș alege, pus în aceeași situație, același culoar verde sau, de data asta, aș trece pe cel roșu.

Încă nu am un răspuns clar, dar ce pot să scriu după perioada asta este că în sfârșit, de puțin timp, parcă nu mă mai ia cu transpirații atunci când sunt oprit de poliție, parcă, de puțin timp, am început să nu mă mai simt amenințat ca biciclist de către mașini și parcă am o încredere mai mare în autoritate, autoritate pe care, de frică să nu pățesc ceva, am încercat să o ocolesc pe 23 mai 2023.

Sunt curios cum se va termina finala „Ibsen versus Caragiale” și nu pot să nu recunosc faptul că mi-aș dori ca meciul să intre cât mai mult în prelungiri, poate să se ajungă și la 11 metri și 100 de ani, dar asta cred că își dorește orice ființă de pe lumea asta, așa să ne ajute cine poate să ne ajute!

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp