Foto: Adriana Neagoe/ Inquam Photos
Ar fi putut să fie un om mare, dar a sfârșit prin a se face mic, mic de tot ca în povestea lui Scott Fitzgerald. Un șef peste Justiție pe care nimeni nu-l va pomeni ca ministrul Toader, comisar venețian, judecător constituțional sau rector universitar, ci doar, cu numele lui mic: Tudorel.
Cum a ajuns acest om să fie atât de mult marcat de propriul lui diminutiv? Să piardă toată anvergura numelor, titlurilor, funcțiilor și onorurilor dobândite în timp, de la utecistul fruntaș la început de carieră, până la Aristotelul studentelor în Drept? Printr-un păcat neprevăzut de lege, pe care, însă, morala publică, bazată pe „ievaluarea” propriilor fapte, nu ți-o iartă: vanitatea.
Un om cu o carieră împlinită, care nu-și încăpea în pălărie, sedus de importanța propriilor decorații a vrut să iasă în lumina reflectoarelor, făcând onorurile să lucească a zorzoane. Iar la prea mica pălărie pentru un cap atât de mândru a ținut fălos să agațe o pană. Când te crezi răpitor, dar te bagi între ulii, nu primești cum vrei tu, o pană de vultur; cel mult, de cocoșel!
Cu ea s-a mișcat țanțoș în fața celor pe care clonțul coroiat și ghearele lungi ale prădătorilor politici erau de mult pregătite să le-atace. Și ce satisfacție când pana lui atingea înălțimile, în vâltoarea atacului vreunei păsări rare! Cânta și el în „corul vânătorilor”...
Cam așa arată după doi ani de grozăvii ministrul Tudorel: un om mic, în zorzoanele căruia se oglindesc doar stârvuri, peste care fâlfâie zadarnic o pană de cocoșel.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.