Ultimul lucru pe care inteligența artificială nu îl poate copia

foto: Profimedia

E clar: procesele pot fi automatizate în neștire, eficacitatea poate crește exploziv, zeci de abilități umane pot fi surmontate detașat de agenții AI, viteza lor poate depăși orice ne putem imagina. Cognitiv nu avem nici o șansă să ne batem cu specia lor. Și nici nu cred că merită.

Și atunci… de ce (încă) nevoia de leadership uman?

Pentru că oamenii urmează oameni. Pentru că oamenii transformă oameni. Pentru că oamenii inspiră oameni. Pentru că (încă) nu există o ființă umană dispusă să își pună la bătaie întreaga creativitate, implicare, pasiune, energie, sacrificiu doar de dragul unei mașini. Oricât de genială ar fi ea. Pentru că (încă) oamenii se hrănesc emoțional din relația cu alți oameni. Relație care presupune prezență. Și mai ales reciprocitate. Indiferent ce fac oamenii, rămâne nevoia lor ca altă ființă umană să valideze rezultatele efortului lor, să certifice valoarea, sau importanța și mai ales semnificația, sensul muncii lor.

Algoritmul poate simula fabulos empatia. Poate da cele mai adecvate și inteligente replici, mesaje, strategii, confecționate alert în goana lui flămândă prin miliardele de terabytes care îl antrenează zilnic. Tot mai multe. Dar la granița ultimă a nevoilor sale psihologice, destinatarul uman al mesajului A.I. nu poate trece de artificialul relației, el simte că prezentul devine o simbioză forțată între două specii diferite, din care una este mașină. Poți fi beneficiarul unui dialog cu IQ-ul de peste 170 (sau 1700 în curând), dacă interlocutorul tău are coeficientul de prezență umană zero, rămâi ostatic într-o celulă mentală a frustrării. A unei neîmpliniri existențiale dureroase peste care de la un punct încolo nu poți să treci. Ai nevoia vitală de reciprocitate emoțională. Umană. Adecvarea cognitivă devine gol emoțional și spiritual. Te domină setea de a fi pe aceeași frecvență cu o ființă asemenea ție. Prezentă. Vie. Muritoare. Și setea aceasta nu poate fi stinsă de algoritm. Indiferent de gigantica, imbatabila lui competență. Nu putem iubi autentic și deplin un artefact care doar imită umanul, croșetând și asamblând eficace, aiuritor de rapid, prin miile noastre de cuvinte, sintagme, fraze. Într-o ultimă baricadă a discernământului noi știm că el doar imită. Amplificând la nesfârșit orice cogniție, mai puțin farmecul definitoriu al imperfecțiunilor și aspirațiilor noastre.

Tehnologia s-a modificat spectaculos. Creierul nostru nu. Sau….nu atât de mult. Sau… nu încă. El păstrează aceleași nevoi, aceleași tipare de motivație intrinsecă, aceleași angoase, aceleași proiecții, aceeași nevoie de a gestiona incertitudinea.

Managementul poate fi substituit într-o proporție uriașă de algoritm. Dar leadershipul este despre frecvențele emoționale împărtășite, despre compasiune autentică, despre a inspira, despre căldura unei relații reciproce, despre nevoia unei prezențe umane validante, despre similaritate și reciprocitate. Ești om și cauți rezonanța vie cu alt om, în care să investești și de care să fii investit.

A.I. spune, planifică, prioritează, eficientizează, amplifică, augmentează. Liderul uman este! Atât. Inefabil. Este. Construit din valori, din emoții care transcend raționalitatea, el nu este doar o entitate cognitivă bipedă, pe cale să devină mult inferioară intelectual unor identități incorporale nebipede (încă?) numite Claude, ori ChatGPT, ori altfel. Mai presus de orice determinism biologic și explicație neuro-științifică, nevoia de sacru și de relație definesc ființa umană. Făcătura A.I. îi poate copia și amplifica la infinit fiecare rețea neuronală, dar modul în care întreaga existență umană poate avea o și dimensiune verticală, spirituală și profund emoțională, NU. Oricâtă dopamină va curge peste noi din rețelele sociale și din prompt-uri. Și aici nu o să mai adaug …„nu încă”.

Organizațiile nu sunt doar organigrame și procese, indicatori și clișee semantice. Sunt comunități. Își trăiesc din plin emoțiile, navighează împreună prin oceanele de anxietate și imprevizibil, se sprijină, construiesc, creează, visează. Speră. Împreună. A spus-o Napoleon – „liderii sunt negustori de speranță”. Speranța, ca și credința, ca și încrederea, ca și iubirea, reprezintă frontiera finală a oamenilor. Și ultima, dacă nu singura lor baricadă în fața neantului.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp