foto: Profimedia
De zeci de ani, o sumedenie de lucrări și studii analizează comportamentul dezirabil al liderilor. Cum te porți când conduci oameni. Au fost disecate la nesfârșit conceptele de leadership și management. Mai presus de charisma tragic seducătoare a unor sociopați sau narcisiști, menită să hipnotizeze mase mari de cetățeni cu mușchiul gândirii critice tot mai atrofiat de asaltul furibund al rețelelor sociale, vorbim de oamenii întregi la minte (și la suflet) care își asumă actul conducerii. Ce îi face credibili? Ce valori, principii, credințe generează liantul de încredere fără de care nimic nu este posibil într-o comunitate? Ce îi face memorabili, respectați, uneori chiar îndrăgiți? Răspunsurile clasice sunt previzibile și descifrate în sute de cărți: viziune, comunicare persuasivă, curaj, integritate, altruism, uneori spirit de sacrificiu. Cu precizarea că în vremurile tulburi, cei care capitalizează eficient furia, frustrarea și ignoranța oamenilor au șanse mult mai mari să se suie pe un piedestal. Ca să valorifici ura ai nevoie de alt arsenal comportamental: retorică justițiară, tupeu dus până la absența incredibilă a oricărei forme de rușine, atitudinea aceea de tip „eu știu exact cum stau lucrurile și vă dau soluțiile perfecte” – atitudine pe cât de ostentativ afișată, pe atât de șubredă și lipsită de substanță reală.
În acest context isteric al liderilor de astăzi, vă propun o valoare care începe să se distanțeze la ani-lumină de profilul de succes al momentului: smerenia. Îndrăznesc să enumăr cel puțin câteva motive pentru care această virtute cardinală ar trebui măcar să dea de gândit celor care conduc azi organizații, instituții, companii. Sau… țări.
Am să aleg partea de definiție cu care rezonez: „smerenie – comportare modestă, plină de bună-cuviință, eliberată de egocentrism”.
Un prim argument: hazardul. Sau providența. Fără să neg calitățile, efortul, travaliul pe care și-a clădit soclul un lider ajuns într-o poziție de influență – să fim onești – a contribuit enorm și faptul că s-a aflat la locul potrivit în momentul oportun. A existat o conjunctură care i s-a potrivit mănușă. Nimic rău în asta, dar atitudinea corectă față de această întâmplare favorabilă ar trebui să fie nu aroganța, suficiența obtuză și bătutul grotesc cu pumnul în piept, de tip gorilă alpha, ci recunoștința, gratitudinea cuviincioasă, conștientizarea și recunoașterea onestă a circumstanțelor care te-au propulsat sus. Nimic nu-ți ia din calități dacă rămâi într-un perimetru al bunului-simț, evitând derapajele de ego-masaj. Dar nu spuneți asta vreunui guru specializat în „personal branding”, care frecvent îmbracă în paiete, sunete de fanfară și panaș colorat personalități uneori mai goale de conținut decât mulțimea vidă.
Smerenia unui lider autentic este poate una dintre cele mai frumoase virtuți ale actului de conducere, afirmă psihologul olandez Manfred Kets de Vries în excelenta sa carte The Leadership Mystique. Liderii mari sunt cei care și-au învățat lecțiile despre propriul ego, afirmă el. Liderii mici, nu! Iar Sfântul Augustin face o clasificare tranșantă: „Smerenia este temelia tuturor virtuților.”
Încă ceva: smerenia nu este o negare a calităților personale, nu este exacerbarea unui sindrom excesiv al impostorului, ea poate face casă bună cu stima de sine, dar niciodată cu autosuficiența și aroganța. O putem recunoaște atât de ușor (și atât de rar) în comportamente de tipul asumării neipocrite și neinteresate a greșelilor, în deschiderea față de opinii diferite sau critice. Ea poate arunca o lumină terapeutică asupra zonei oarbe din fereastra lui Johari, stimulând conștiința de sine, echilibrul, onestitatea unui demers vulnerabil, dar matur. Cultura generată de un asemenea act de leadership este una a încrederii, a siguranței psihologice, a înțelepciunii și a sănătății spirituale. Cum spunea C.S. Lewis: „Smerenia nu înseamnă să gândești mai puțin despre tine, ci să te gândești mai puțin la tine.”
A-i conduce pe oameni, a gestiona puterea de a influența destine nu este un drept cucerit sau cuvenit, nu este o consecință a faptului că reprezinți vreun apogeu orbitor al calităților umane. De multe ori este rezultatul unei providențe la înălțimea căreia ți se cere să te ridici. Cu efort, cu integritate, cu compasiune, dacă nu chiar și cu sacrificiu. E un privilegiu care ar trebui să te responsabilizeze teribil. Și să te smerească.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
Organizațiile și electoratele recompensează siguranța afișată, promisiunile ferme și imaginea de „om care știe”. A spune „am greșit” sau „nu am toate răspunsurile” este adesea interpretat ca slăbiciune, nu ca maturitate. În competiții dure pentru putere, selecția naturală favorizează profilurile încrezătoare până la exces, nu pe cele reflexive. Mai mult, presiunea timpului și a rezultatelor împinge spre decizii rapide și comunicare autoritară. Smerenia deliberativă, cu spațiu pentru îndoială și corecție, este lentă și costisitoare. De aceea, când apare, ea este un accesoriu de PR, nu o practică autentică. Drumul spre putere nu e pavat cu smerenie, e pavat cu coate ascuțite. Organizațiile, partidele și corporațiile nu sunt mecanisme de selecție a celor mai umili, ci ale celor mai persistenți în autopromoție. Liderul smerit care "recunoaște onest circumstanțele care l-au propulsat" e eliminat în primul tur de cel care urlă că e geniu. Darwinismul politic și corporatist nu iartă.
Piața nu recompensează smerenia, ci o pedepsește. Investitorii vor CEO care bate cu pumnul în masă. Alegătorii votează certitudinea, nu nuanța. Boardurile vor "vizionari", nu oameni care zic "poate greșesc". Manfred Kets de Vries e excelent în cărți. În boardroom, oamenii ca el sunt consultați, li se mulțumește frumos, și apoi ignorați. Citatul lui C.S. Lewis e minunat. "Să te gândești mai puțin la tine", perfect, dar Lewis scria teologie, nu management de criză. Când Pfizer a trebuit să distribuie vaccinuri în 2020 sau când un CEO trebuie să concedieze 3.000 de oameni, e nevoie de decizie, nu de contemplație smerită.
Smerenia poate fi o calitate admirabilă la nivel individual. Dar fără mecanisme instituționale care să protejeze asumarea greșelii și dezacordul onest, ea rămâne mai degrabă o aspirație morală decât o realitate operațională. În lumea reală, virtutea nu concurează singură, ci cu stimulentele. Iar acestea nu sunt, de regulă, smerite. Soluția nu e să sperăm că liderul se smerește. E să construim sisteme care să-l forțeze să dea socoteală, indiferent dacă e smerit sau nu. Virtuțile personale ale șefilor sunt interesante. Instituțiile care îi controlează sunt esențiale.
Sfântul Augustin ar fi fost de acord. James Madison, cu siguranță.