Sari la continut

Spune-ți părerea! Intră alături de noi în comunitatea Republica

Vă invităm să intrați în Comunitatea Republica, grupul de Facebook în care contributorii, cei care își scriu aici ideile, vor sta de vorbă cu tine. Tot ce trebuie să faci este să ceri intrarea în acest spațiu al dialogului.

Un weekend de povestit prietenilor: oamenii care au descoperit împreună că „nu e destul să trăiești”

Ascensiune

Foto: Guliver/Getty Images

Într-o zi un prieten mi-a zis: “Trebuie neapărat să o cunoşti pe Melania Medeleanu!”. Nu prea mi se potrivea. Eram super prinsă, mereu pe şi între avioane, o echipă de 15 oameni în supervizare directă, un proiect de un milion de euro de pus pe roate şi o inimă ruptă-n două. Am ajuns la întâlnire un pic mai repede. În ceainăria de la Cărtureşti Verona. Iar apoi mi-am dorit mult ca ora pusă în program să treacă mai încetişor. Era o conexiune frumoasă. Am fost fiecare la activităţile celeilalte: eu la cursul ei de public speaking, iar ea la programul meu de dream management. Ne-a plăcut aşa mult, încât, inevitabil, ne-a trecut prin cap că tare fain ar fi să ne unim în vreun ceva comun. Un retreat de… public dreaming. Zis şi făcut, deşi parcă eu nu prea ştiam sigur şi 100% dacă bine ar fi. Una e să ai o frumoasă relaţie de prietenie, alta e să lucrezi bine împreună. Ultima oară când încercasem, aproape că îmi pierdusem două prietene din adolescenţă. 

Retreatul a început într-o joi seara, în tabăra MagiCAMP, tabăra copiilor bolnavi de cancer, unde de-a lungul anilor nu puţine minuni s-au întâmplat sub bagheta Melaniei şi a minunatei echipe. Vorba fusese ca participanţii să sosească începând cu ora 18.00. Era ora 19.00 şi încă nu sosise decât o persoană. Am început să am emoţii: oare am dat indicaţiile corecte, oare am trimis mailul, oare am înţeles bine confirmările? Spre 19.30 foamea dădea ghes, aşa că am început să sun. O participantă avusese o pană de cauciuc. O altă participantă ajunsese la Brăneşti-ul din judeţul vecin. Doi participanţi plecaseră mai târziu de la Cluj. Pe la ora 21.00 ne-am strâns cu toţii, mai puţin cei de la Cluj. Nouă participanţi, doamna Polonic (la bucătărie) şi doi câini păzitori. După cina delicioasă din care am înţeles că tare bine ne va merge şi în zilele următoare, ne-am aşezat la nişte poveşti introductive. Nimic spectaculos, pentru că oboseala, pentru că dorul de cei mici lăsaţi acasă, pentru că „Ce-o fi fost în capul meu să zic că merg la retreat-ul ăsta? Ce cauţi acolo? Nici măcar nu cunoşti planul celor 3 zile şi tu nu comunici”. 

Am fi mers la culcare, dar nu prea, pentru că se auzise că era ziua lui Mircea, unul din cei doi participanţi care soseau de la Cluj. Iar doamna Polonic pregătise tort de clătite, exact aşa cum aflase că îi place. Mai de pofta clătitelor, mai de dragul de a face parte din surpriza unui om, ne-a prins miezul nopţii, dar ce-i drept, nu mai mult!

Vineri, zi intensă. Începută la soare, în grădină, povestind visuri din copilărie. Iar apoi, cum ne e obiceiul la atelierele de dream management: reflecţie cu privire la visurile din prezent. Un exerciţiu scris, inspirat din psihologia pozitivă, unul dintre momentele mele preferate, pentru că e savuros să văd ce spun corpurile oamenilor în timp ce ei îşi toarnă în suflet, unii cu pipeta, alţii cu găleata, bucuria întâlnirii cu visurile lor. Unii participanţi se încruntă războinic. Alţii au un zâmbet pacifist, cum o fi fost cel al lui Dumnezeu după ce a făcut lumea şi a găsit că e bine şi că poate să se dea la odihnă. Unii participanţi scriu furtunos, ca şi cum de asta ar depinde supravieţuirea lumii. Alţii sunt şovăitori şi parcă şi puţin temători. Cel mai mult mă intrigă cei care după ce scriu un vis, găsesc de cuviinţă să şteargă. Să taie visul respectiv. Oare ce rău o fi făcut bietul, să fie scos aşa din listă, uneori nu doar cu o linie, dar chiar cu două sau trei linii trecute vârtos peste el?

După prânz am început să ne uităm mai îndeaproape la visurile noastre. Fiecare dintre cei prezenţi a avut de ales unul dintre aspiraţiile personale pentru a le pune sub lupa metodei COPIL de realizare a visurilor. Un acronim acest COPIL: c de la clarificare, o de la obstacol, p de la pas, i de la „inimă bună” (prietenii visulului) şi l de la liniştea pe care o creezi (sau nu) în mintea ta ca să poţi să te concentrezi la ce e important pentru tine. Un acronim născut din nevoia mea de a putea să comunic pe scurt concluziile unui număr mare de studii ştiinţifice care arată ce funcţionează şi ce e inutil atunci când avem un obiectiv pe care vrem să îl vedem realizat. Sunt mii de cercetări care ne pot ghida, dar din păcate ele sunt prea puţin cunoscute publicului larg.

Am stat cu fiecare participant, pe rând, ca să clarificăm visul fiecăruia. Prin întrebări gen: „Ok, şi de ce e important asta pentru tine? Şi cine a mai făcut ceva asemănător de la care ai putea să te inspiri? Şi care sunt oamenii din jurul tău care ar putea să te susţină în realizarea acestui vis? Dacă visul tău ar fi un slogan, care ar fi acela?”. Am simţit emoţii pe care încercasem demult să le ignorăm, am văzut lacrimi care trebuiau neapărat să iasă din unghiul cel mai ascuţit al ochilor şi am auzit hohote de râs la glumele care ieşeau spontan între oameni care de-acum îşi construiau între ei o legătură pe care nu o mai aveau cu nimeni altcineva pe lume: când, când îţi dai trei zile întregi ca să te gândeşti numai la visurile tale, într-un grup de oameni care sunt şi ei acolo numai pentru asta? În vârtejul atâtor trăiri intense, nu mereu am reuşit să clarificăm fiecare vis pe deplin. A mai rămas câte o umbră, pentru că visurile ascunse de mult, erau mult prea buimăcite de atâta lumină subită. Ba mai rău, în unele cazuri parcă fiecare întrebare mai adăuga un strat de „ceaţă”, în aşa măsura încât seara pe unii dintre participanţi i-am pierdut de la activităţile târzii: o durere de cap, una în suflet, un zvâc mocnit care nu reuşea să pulseze îndeajuns ca să răzbată.

Sâmbătă a fost mai ales despre cum vorbim despre visurile noastre. Ne-au strâmbat de râs sau ne-au lovit empatic (după caz) exemplele pe care ni le-a povestit Melania despre case mai mari şi mai mici, pe la care stăpânii le „comiteau” pe public speaking într-un mod în care noi, desigur, nu o să o facem niciodată. Nu o să adoptăm niciodată poziţia „şcolăriţei” în faţa publicului şi nu o să stăm în faţa lor cu mâinile băgate adânc în buzunare, ca şi cum am căuta centrul pământului prin prelungiri nevăzute ale degetelor. Nu o să începem discursul cu fatidica frază „venind încoace, nu prea ştiam ce să vă povestesc, dar mi-a venit în minte că….” şi nici nu o sfârşim cu „eu cam atât am atât am avut de spus”. Nu, noi o să ne pregătim temeinic, cu multe zile înainte şi o să ne asigurăm că avem o introducere de impact şi apoi o să încheiem cu o concluzie care să rămână pe veci în mintea celor din audienţă. Cât despre mâini, vom şti mereu ce să facem cu ele. Respectiv le vom lăsa să facă ceea ce ştiu ele să facă de când le avem ataşate de corp. Pentru că ele se descurcă binişor şi fără bai atunci când nu le încurcăm noi gândindu-ne: „O, Doamne şi acuma că trebuie să vorbesc în faţa cetăţenilor ăstora, ce mă fac eu cu mâinile astea ciudate care ies din mine de parcă n-ar avea altceva mai bun de ieşit?”. Sâmbătă mai după prânz, emoţiilor descoperirii de sine le-a luat locul conştientizarea faptului că vai, duminică dimineaţa toate explicaţiile astea teoretice vor trebui incluse elegant în propriile noastre discursuri de susţinut în faţa celorlalţi participanţi. Aşa că munca de pregătire a fost pe măsură: exerciţii de vorbit în public în faţa oglinzii până târziu în seară, analize pe text, metafore, repetiţii, modificări intempestive când visul îşi mai arăta o faţă după atâta pritocire.

Duminică dimineaţă a fost ziua cea mare. Cu emoţie şi aşteptare cât mai multă nu se putea! Visul însuşi în toată splendoarea lui, spus cu voce tare, articulat, răspicat, CLAR. Introducerile? Delicioase. O participantă a început declarând că ea e stalker-iţă online. Că nu doar că a spionat fostele iubite ale soţului (s-au îngrăşat) şi foştii colegi de liceu (sunt toţi ok), dar a făcut asta la job! Pentru că ce naiba să înţelegi din CV-urile alea kilometrice pe care le trimit oamenii? De unde să ştim noi dacă o să ne placă să lucrăm cu oamenii ăia sau să îi avem prin preajmă atâtea ore lungi din scurta noastră viaţă? Aşa că ea o să se apuce să îi înveţe pe oameni să îşi facă video-CV-uri pentru că dacă o imagine vorbeşte cât o mie de cuvinte, un video vorbeşte cât 1.8 milioane de cuvinte. Visul Aminei, voluntară permanentă a taberei MagiCAMP şi din toamnă studentă la arhitectură, este să ofere suflet caselor abandonate şi case sufletelor abandonate. Adică să facă arhitectură socială, în sprijinul celor mai dezavantajaţi dintre noi. M-a atins foarte mult acest vis, datorită experienţei mele cu Satul Mădălinei, un proiect prin care, împreună cu o comunitate de donatori, am construit o casă pentru o mămică adolescentă şi cei doi copii ai ei, dintr-un sat uitat de lume. Cu ajutorul grupului, Amina şi-a clarificat visul, iar până la plecarea din tabără a şi făcut primul pas înspre visul ei. Aflând că în România există o organizaţie care face asta, s-a înscris voluntar. Obstacolul? Trebuia să strângă 500 de RON, aşa că a pus pe facebook dorinţa ei şi a reuşit să strângă nu 500, ci peste 1000 de RON. O altă participantă şi-a început speech-ul povestindu-ne despre un musafir nepoftit. Căruia i-a plăcut atât de mult la ei în familie încât a venit nu doar o dată, ci chiar de două ori. Prima oară i-a furat tatălui din vitalitate şi bucuria de a trăi, iar a doua oară a invadat-o pe mama ei. Visul ei, spre care lucrează deja dintr-un laborator mic de cercetare, este să poată contribui la descoperirea unei modalităţi prin care citostaticele să acţioneze cât mai ţintit, fără a mai ataca celelalte organe. Cineva a vorbit despre uriaşa putere vindecătoare şi generatoare a poveştilor şi despre faptul că mult prea multe dintre ele nu vor fi spuse niciodată. Visul ei este să devina ghostwriter, adică să îi ajute pe cei care au poveşti pe care vor să le aşeze într-o carte.

În momentul în care un obiectiv este clar, creierul se orientează automat către resurse, cu ajutorul sistemului reticulat activator ascendent, a cărui misiune este să filtreze milioanele de stimuli externi şi interni. În raza conştiinţei noastre ajung doar acei stimuli care sunt importanţi pentru noi. Resurse care au fost întotdeauna sub nasul nostru par să apară ca prin magie, de nicăieri, atunci când ne clarificăm. Unii participanţi ne-au spus că e un soi de magie în ceea ce s-a întâmplat la retreat. E măgulitor, dar adevărul este că singura magie cu care ne putem lăuda este cea a ştiinţei. Ştiinţa este magie care funcţionează, iar noi am cules-o de prin articolele cu cuvinte alambicate pe care le folosesc cercetătorii şi am pus-o în slujba celor mai dragi şi mai înalte obiective ale celor care s-au aflat acolo.

Şi ne-a plăcut atât de mult, încât vrem să mai facem asta de multe ori. La final, eu am împărtăşit visul meu ca în timp să se construiască o adevărată comunitate în care oamenii se reunesc pentru a se ajuta unii pe alţii să îşi realizeze visurile. Îmi imaginez cum, în viitor, la momentul de duminică dimineaţa vor fi prezenţi toţi participanţii ediţiilor anterioare, care vor veni acolo să se inspire de la noii sosiţi în comunitate şi să ofere resurse şi ajutor. Pentru că orice realizare importantă a început de la un vis în mintea cuiva care a avut curaj să vorbească neîncetat şi cu însufleţire despre acel vis, astfel încât alţi oameni, tot mai mulţi oameni, s-au simţit inspiraţi să se alăture unui proiect care de-acum devenea şi al lor.

O dată în plus, am înţeles că nu e destul să trăieşti. E important să ai un vis. Dar nici măcar asta nu e deajuns. Dacă tot ai un vis, e fundamental să poţi şi să ştii să vorbeşti despre el, într-un fel care să îl facă „irezistibil” şi care să îl propulseze înspre resurse. Pentru că aşa cum ne învaţă Barbara Sher (al cărei TEDex l-am proiectat într-o seară), izolarea ucide visuri, pe câtă vreme împărtăşirea lor creează în ceilalţi dorinţa de a ne ajuta să le realizăm. Am plecat cu această convingere şi cu această abilitate. Iar rezultatele se văd deja în ceea ce povestesc participanţii pe grupul de whatsapp. Dar despre asta, poate într-un articol viitor.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere


Îți recomandăm

Olguța Totolici

Despre soția lui Dan Barna opinia publică a aflat relativ recent, în momentul în care candidatul la președinție și-a făcut publică averea, iar în dreptul soției câștigurile erau „ascunse”, ca urmare a unei clauze de confidențialitate semnate cu firma la care aceasta lucrează. Intrigată, am dorit să o cunosc pe doamna în discuție, ca să aflu direct de la sursă cine e și „câte parale face”.

Citește mai mult

Marius Manole/Foto: Alexandra Pandrea

„Cred că aș pleca de la educarea profesorilor, de la a-i face ei să înțeleagă că sunt foarte importanți și că trebuie să aplice o altă metodă, nu pe cea pe care o știm noi de demult, cu rigla peste mână, cu învățatul cuvânt cu cuvânt din carte, cu învățatul comentariilor”, spune actorul Marius Manole. (Foto: Alexandra Pandrea)

Citește mai mult