Foto: Getty Images
Eram mică de tot la Mălini; probabil între șase și nouă ani, deduc logic căci șase ani i-am împlinit în spital la Iași după o ședere foarte lungă acolo și la nouă ani am plecat din sat, deci sigur era între acești ani; și eram înnebunită după flori. În drum spre magazin sau spre bunicile din centrul satului – ambele bunici stăteau chiar acolo – pândeam printre scândurile gardurilor toate grădinile, să văd ce flori au. Și acum țin minte casele vechi ce nu mai sunt, cu ferestre mărunte și cu flori în ele. Îmi amintesc casele ce aveau begonii și mușcate. La casa domnul învățător Ilie Adrian, care m-a învățat în clasa I și a II-a și care s-a chinuit mult cu mine să mă învețe să scriu numai cu mâna dreaptă, căci aveam tendința să scriu cu amândouă, erau cei mai mulți și mai frumoși bujori din sat. Gardul era de sârmă și bobocii de bujori fugeau până în drum. Nu era nevoie să-mi furișez ochii printre crăpăturile gardului ca să-i văd. Bujorii îmi săreau în ochi singuri. Peste drum, oleacă mai în vale de casa domnului învățător, era o casă măruntă, cu o grădinuță tot măruntă în fața ei, plină de crini albi, care atunci când înfloreau înnebuneau văzduhul. Nu, pe aceia nu-i vedeam din drum, că gardul era de scândură înfundată, înalt și cu acoperiș de tablă deasupra lui, ca să țină o veșnicie și ca să nu lase nici măcar păsările să vadă crinii. Dar ți-ai găsit să scape crinii de privirea Luminiței!... Mai întâi le simțeam mirosul. Tare, amețitor, îmbătând aerul. Mă topeam pe lângă gard, ca o apă ce curge, în căutarea unei găuri cât de mici, prin care să privesc raiul cu crini. Găseam o gaură, o crăpătură, un loc din care a sărit un ciot din scândură sau s-a rupt o așchie și prin acel loc îmi furișăm privirea spre tărâmul crinilor.
Nu mă mulțumeam doar să privesc grădinile și ferestrele cu flori. Nu era destul. Dacă vedeam vreo bătrânică prin curte – ele erau cele ce aveau cele mai frumoase grădini cu flori, căci terminaseră de crescut copii și de luptat cu viața și, așteptând raiul, îl coborau și în grădinile și ferestrele lor înainte de a urca ele spre el – intram, salutam și ceream timid semințe de flori. De oricare. Boance, crăițe, regina-nopții, cârciumărese, garofițe, ochiul boului,... gherghine, lalele, gladiole, crini, iriși, crizanteme, căci, în naivitatea mea de atunci, credeam că toate florile se înmulțesc prin semințe. De cele mai multe ori bătrânele râdeau blând, mă întrebau a cui sunt și îmi culegeau chiar în fața mea câteva semințe de flori, ce erau coapte, iar pentru altele îmi spuneau să vin mai târziu. Mulțumeam și plecam spre casă fericită că ascund în buzunar sau în pumn o comoară, din care aveam să obțin raiul meu de flori așa cum au bătrânele. După ce eram bruftuluită, că am mers dormind pe drum, că mama mă trimisese cu treabă și să vin repede acasă, nu să stau gură cască să privesc la flori prin grădini și ferestre, îngropam semințele scociorând ca o găină un pic pământul din fața casei, astupam la loc și visam că o să am peste puțin timp colțul meu de rai. Adunam semințe, le îngropam, dar raiul meu nu mai venea... căci nu știam că trebuie să aștept primăvara ca să pun semințele. Le puneam imediat ce le căpătam, căci voiam rai imediat, nu să aștept să treacă anotimpuri. Când ești copil nu știi că pentru rai trebuie să aștepți. Îl vrei aproape, repede și pe pământ.
Nu întotdeauna se termina cu happy-end cerșitul meu de semințe de flori... Uneori o mai și încasam în căutarea raiului...
Era o seară ploioasă de vară. Înnoptase. Veneam de la bunica. Am ajuns în dreptul curții cu crini. Mirosea de mi-a amețit creierul și inima mea mică a început a cânta. Voia crini! Voia florile acelea! Nu putea face un pas mai departe! Nu putea! Din tot ce eram, o făptură mică, cu niște ochi cât jumătate din față, țipa o voce de nestăpânit că vrea crini.
Ascultând de vocea din mine am strigat la poartă. Mult... mult... mult... Și mai mult... Cine ieșea din casă pe o ploaie ce mura până și visele într-o seară târzie de vară!? Nimeni. Dar întrebarea esențială este: Cine striga pe la porți într-o asemenea seară!? Răspunsul firesc, pe care și l-a dat bătrâna, în timp ce își punea un fâș pe cap ca o pelerină, e că sigur strigă cineva ce are un necaz mare. O boală, o durere, o nevoie disperată... Era peste puterile ei de a-și imagina că la poartă e o mogâldeață ce vrea...
A tras zăvorul. A deschis poarta. A privit înainte de la înălțimea ochilor ei și a strigat tare:
- Cine e?!
De la picioarele ei, murată, zgribulită, am șoptit cu o voce de șoricel opărit:
- Eu.
Bătrâna și-a plecat privirea. A făcut un pas spre mine și și-a plecat capul să mă vadă mai bine. De pe pelerina, ce îi proteja capul de ploaie, apa s-a scurs peste mine ca de pe streașina gardului sub care am stat ascunsă. Cât timp mă cerceta ca pe o creatură apărută de pe alt tărâm noaptea, pe ploaie, la poarta ei, am șoptit:
- Bună seara!
- A cui ești, copchilă!? Ce vrei la ora asta? De ce te-a trimis mă-ta noaptea pe drum?!
- Sunt a lui Culiță Ungureanu. Nu m-a trimis mama. Am venit eu, am șoptit moale, încât bătrâna a pus o mâna la ureche ca un căuș ca să mă audă prin ropotul ploii.
- A, nu te-a trimis mă-ta!? Ai venit tu!? s-a mirat bătrâna. Și ce vrei tu de la mine?! m-a întrebat repezit.
- Vreau să îmi dați semințe de crin! am spus cu fața toată radioasă, uitând de ploaie și de noapte. Deja visam cum voi avea și eu raiul meu cu crini în fața casei.
Eram atât de fericită visând, că răspunsul bătrânei l-am perceput greu. Ea batjocorea de mult și pe bună dreptate, dar eu am auzit cuvintele ei mai târziu și doar sfârșitul, după ce mi-am alungat din suflet raiul.
- Te spun eu lui mă-ta, copchilă nebună! Auzi la ea! Noaptea, pe ploaie și de capul ei umblă după semințe de crin!
Zgomotul zăvorului tras cu furie mi-a alungat complet visul raiului meu. Am plecat prin ploaie, prin întuneric, prin noapte supărată foc că nu am obținut semințe de crin.
Peste câteva zile am încasat-o de la mama. Se întâlnise cu bătrâna. Nici nu a fost nevoie să îi explice care copil al ei, dintr-un cârd, a mers noaptea, pe o ploaie nebună, și a strigat la poarta bătrânei de capul ei că vrea semințe de crin. Știa cine a făcut asta. După perdaful luat de la mama nu m-am lecuit de gândul că voi avea într-o zi raiul meu de flori în fața casei. Ceream în continuare semințe de flori și le îngropam, apoi așteptam ziua când voi vedea raiul înflorind. Bătrânele, cele mai multe, îmi dădeau semințe și mă priveau râzând.
***
M-a trimis mama într-o dimineață cu laptele la lăptărie. Trebuia să mă grăbesc ca să nu întârzii la școală. Mă întorceam mergând repejor. Am intrat pe ulița de la dispensar. Am trecut de primele două case și pe partea stângă mi-a ieșit ispita în cale la o casă bătrânească, cu gard de lătunoaie înnegrite de timp, așezate pe lungime cât erau de lungi și lăsând linii mari de spații între ele, prin care se furișau ușor ochii mei spre floarea din fereastră, ce îmi furase inima și care râdea spre mine din toți clopoțeii ei înfloriți, cu roșu sus ca o rochiță și alb în bobocul, ce se întindea în jos și am uitat de grabă, de școală și de toate. Floarea aceea mă înnebunea de câte ori o vedeam în geam. Râdea la mine. Mă chema. Și eu îmi spuneam că nu se poate atâta frumusețe într-o singură floare și că poate e o închipuire de a mea. Fereastra veche, de lemn maroniu, tăiată în patru ochiuri mărunte era mult prea mică pentru o floare atât de mare și mereu mă întrebam prin ce miracol încape o floare cât o grădină într-un geam ce aducea a sicriu. Aveam privind floarea din fereastră același sentiment pe care îl trăiam când priveam cerul oglindit într-o băltoacă și exprimam cu mirare: Cum să încapă atâta cer într-o șteoalnă!? Cel mai mare vis al meu era să am un puiuț de la o asemenea floare. Păleau în fața lui și crinii, și bujorii domnul învățător, și toate celelalte flori ale pământului.
Un bătrânel era la poartă. M-am dus țintă spre el, ignorând complet ceea ce pățisem după povestea cu „semințele de crin” și că mama credea că mă lecuise. Nu mă lecuise. Îmi era frică, dar să am un puiuț din floarea aceea era o dorință mai mare decât orice frică. L-am salutat pe bătrân. Mi-a răspuns. I-am spus că îl rog să îmi dea un pui de floare din geam și am indicat arătând cu degetul ce vreau. Nu voiam mușcată, nu begonie, nu altceva. Voiam un puiuț din acea floare înaltă cât geamul, cu clopoței roșu cu alb. Bătrânul a privit după mâna mea întinsă ce arăta floarea, apoi a râs spre mine. Am repetat cu inima nebună de fericire în piept, căci deja văzusem pe fața lui că o să îmi dea:
- Doar un puiuț, moșule, din floarea aceea cu clopoței! Vă rog! E cea mai frumoasă floare de pe pământ...
Bătrânul a plecat în casă. Eu mă gândeam la toți puii de flori căpătați de pe la bătrâne, pe care i-am pus în ghivece improvizate din fel de fel de cutii de tablă și cum niciunul nu s-a prins. Le-am pus pământ. Le-am pus apă. I-am și rugat să nu moară, dar toți s-au îndoit de șale după o zi două, apoi s-au topit cu totul devenind din viață verde nimic în soarele fierbinte.
...Asta nu o să se usuce! O să am grijă mare de ea! O să îi vorbesc în fiecare zi! O să o rog să nu se usuce, vorbeam singură în așteptarea bătrânului. Acesta a ieșit din casă cu floarea întreagă în mână și mi-a întins-o. Eu am făcut un pas înapoi speriată și ținându-mi mâinile încleștate pe toarta găleții, cu care cărasem laptele la lăptărie, trântind-o la fiecare pas de picior, că era tare grea.
- Nu ați înțeles! Vreau doar un puiuț!
- Ia-o toată! Are baba mea o casă plină de flori! mi-a spus bătrânul și mi-a întins floarea.
Am mutat toarta găleții pe braț și am prins cu ambele mâini ghiveciul cu floarea ce avea un pic mai mult decât jumătate din înălțimea mea. Am mulțumit și am plecat spre poartă. Duceam floarea ca pe bucata mea de rai. Am întors capul și i-am mulțumit încă o dată bătrânului înainte de a ieși pe poartă. Doamne, ce fericită eram, când s-a dezlănțuit iadul! Eu ieșeam pe poartă și „baba” moșului s-a lovit de mine. Era să moară când m-a văzut cu floarea în brațe. Mi-a smuls-o când eu mogorogeam speriată de ochii ei de șoim:
- Am cerut doar un puiuț... Moșul mi-a dat-o!
Nu m-a ascultat sau poate nu avea chef să mă audă. S-a repezit spre bătrân. Mama, ce era la gura ei! Eu am tăiat-o la sănătoasa pe drum rugându-mă la Dumnezeu ca bătrânul nevinovat să scape doar cu batjocora bătrânei că la cât era de furioasă să îi scape și vreo două scatoalce ca supliment pe lângă ocară era cel mai firesc lucru. Picioruțele îmi depănau iute pe uliță, îmi era milă de bătrân, dar și mai milă de mine, dacă cumva bătrâna îl ierta pe el și mă căuta pe mine. Cred că zburam pe uliță spre casă, nu fugeam. Aproape de poarta noastră m-am speriat: Dacă află mama!? Pățesc iar ca la semințe de crin... Vai de fundul meu ce flori o să iau!... Stai așa! Nu m-au întrebat a cui sunt! Nu m-au cunoscut! Poate scap... m-am liniștit, am intrat în curte, am lăsat găleata, am luat ghiozdanul și am fugit spre școală fără a mai da ochii cu cineva de acasă.
Câteva zile am stat cu inima mică cât un purice. Tremuram de câte ori striga cineva la poartă și pândeam să văd dacă nu e chipul bătrânei dincolo de gard. Nu am pățit nimic. Mama nu a aflat. Și mie iar îmi dădea târcoale pofta de colț de rai.
***
Veneam într-o duminică de la biserică. Cum coboram de la biserica din Pâraie, de pe deal, pe partea opusă bisericii era tot un bordeiuț. Era în el o bătrână ce nu avea pe nimeni. Singură cuc. O știam din zilele de iarnă când mergeam la dat cu sania și ieșea biata de ea să țipe la noi că făceam o larmă de trezeam și morții din cimitirul de peste drum, darămite pe ea, să nu mai țipăm atât. În fața căsuței se întindea o cărare întinsă ca un covor, de la poarta de la drum și până sub peretele casei, de margarete nemțești. Roșii în soare, cu petale fragile, împingându-se una în alta ca să se laude cerului cu frumusețea lor – când le-am văzut m-am pierdut. Am mers spre curtea bătrânei ca în transă. Voiam și margarete nemțești pentru colțul meu de rai visat, dar niciun pic realizat.
Am strigat-o pe bătrână. Am ajuns până în prag. Prin ușa deschisă am văzut-o cum ațâța focul cu niște harțapele mărunte. Sufla în el. Acesta pâlpâia anemic și flăcările șopteau: Să mă aprind... să nu mă aprind... Și s-au stins. Bătrâna s-a întors spre mine. Acră, cu ochi seci de căldură, cu broboadă neagră, m-a privit ca un uliu. Gata, nu mai voiam margarete nemțești! Aș fi fugit, dar cum să fug, când ea mă privea și întrebase:
- Ce vrei, copchilă?
- Știți, aș vrea niște semințe de flori din alea roșii... Sunt atât de frumoase..., am șoptit și m-am făcut mică de tot sub privirea ei ca o sabie.
- Arză-te-ar focul să te ardă de împielițată! Eu am venit de la biserică flămândă, focul nu se aprinde și ea vine după flori! Uite cum mă ispitește diavolul să fac păcate, după ce venisem cu un suflet atât de curat de la biserică!
Am tăiat-o spre poartă ca din pușcă. Iar îmi erau picioruțele aripi. Am ieșit în drum săgeată. Bine măcar că nu i-am spus a cui sunt că iar pățeam ca la „semințe de crin” gândeam exact când am auzit în spatele meu:
- Lasă că mă întâlnesc eu cu mă-ta și îi spun să îți bage mințile în cap! Ea e femeie cuminte! Cum poate avea o copchilă atât de năucă...
Zburam pe uliță și lăsam prăpădenia în urma mea, dar inima deja îmi tremura, căci bătrâna mă recunoscuse și de data asta nu aveam cum scăpa, cum am scăpat de baba ce s-a mulțumit să își pedepsească doar moșneagul din cauza mea.
Acum normal că îmi pare rău pentru el, dar atunci am fost atât de fericită că eu am scăpat și el a intrat în belea din cauza mea!
Nu îmi amintesc, dacă am încasat-o de la mama pentru bătrâna cu margaretele nemțești. Cred că nu am mai avut timp că am plecat din sat. Nici colțul meu de rai visat nu l-am mai avut. Nu crini, nu fuchsia, nu margarete, nu bujori... Am primit altă viață și alt loc sub soare unde am uitat complet că există rai.
***
Au trecut anii. Aveam deja copiii, când m-am dus cu mama la biserică în Pâraie de „Mihail și Gavril”, când e hramul bisericii. O bătrânică s-a apropiat de mama și a întrebat-o cine sunt. Mama i-a spus că sunt fata ei. Bătrâna m-a privit lung. Nu mă cunoștea. Îi știa pe toți frații mei, dar pe mine nu.
- Care!? Nu o cunosc, a șoptit bătrâna.
- Luminița, a șoptit mama.
- A, Luminița care umbla după flori! a exclamat bătrâna și m-a privit cu fața toată lumină. Am privit-o și eu la fel și i-am șoptit:
- Da, sunt Luminița care umbla după flori!
...
Unde-i acum acea Luminiță!? Ochii ce mă privesc din oglindă sunt ochii acelei Luminițe!? Mereu mă caut în mine pe aceea și tare mă bucur când descopăr că mai sunt în căutare de colț de rai pe pământ...
...
Zilele trecute am fost la o înmormântare. Lume multă cu măști pe față. M-am salutat cu câțiva oameni, apoi m-am întâlnit cu o doamnă tare dragă sufletului meu și o mare admiratoare a cărților mele, Dorina Rusu. Ne-am salutat. Am salutat-o și pe soacra ei, dar nu mi-a răspuns.
- Vorbiți-i mai tare. Nu aude, mi-a șoptit doamna Dorina și eu am repetat salutul privind bătrâna în ochi și vorbind mai tare.
Mi-a răspuns.
- Știi cine este? a întrebat-o noră-sa.
Bătrâna m-a privit lung. Eram sigură că nu mă cunoaște.
- Cum să nu o știu!? E doamna care scrie! Nu mi-ai citit tu despre baba Susana? a răspuns bătrâna parcă furioasă pe noră-sa că a îndrăznit să îi spună că nu mă cunoaște.
- Uneori îi citesc ce scrieți și e fericită. Alteori doar îi povestesc.
Nu am răspuns nimic. Îmi venea să plâng. Nu mai eram „Luminița care umblă după flori”, ci eram „doamna care scrie”... Nu știu de ce aș fi vrut să rămân acea Luminiță... probabil că în sufletul meu mai sunt.
- Ați făcut dulceață de trandafiri? Sigur știți să faceți că am citit în textul „Așa mă certa bunica”, mi-a spus doamna și m-a făcut să râd. Apoi a continuat: Aveți trandafir de dulceață? Vreau și eu un puiuț.
- Am. O să vă trimit prin angajata dumneavoastră ce este vecina mea.
- Nu! Nu! Nu! Vreau să veniți dumneavoastră să mi-l aduceți! a cerut ea dorindu-și mai mult decât puiul de trandafir să merg în vizită la ea.
I-am promis că mă voi duce într-o zi să îi duc trandafir de dulceață și să stăm de povești.
Am rămas tot Luminița care umblă după flori...
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.