Aveam 5 sau 6 ani când am trecut prima dată pragul unei săli de aşteptare de la cabinetul medical particular al unui apreciat oftalmolog clujean: doctorul Herman Grünfeld. Bunica Erzsi, care era pacienta lui de mai mulţi ani, îmi explicase că nenea doctor mă va consulta, dar înainte de asta, timp de trei zile la rând vom merge ca să-mi pună picături în ochi pentru a-mi dilata pupila.

Nu mergem, de regulă, la mormântul unui om oarecare. Nu știm unde este, nu știm cum îl cheamă, sau dacă a fost un om bun, dacă a avut umor, dacă era gelos, dacă gătea bine, dacă îi plăcea Bach sau muzica proastă, dacă își suna mama în fiecare duminică.

Când eram „mică” (adică până a ajuns și pe la noi democrația, nițel contorsionată, probabil de la transport), aveam o vecină și prietenă a cărei mamă era librar. Librăria era, foarte convenabil, chiar în drumul meu spre școală, ceea ce însemna că treceam pe acolo mult mai des decât ar fi fost necesar pentru un copil care, teoretic, nu avea nimic de cumpărat.

A fost Sfântul Alexandru. Dincolo de urările pe care care le fac purtătorilor acestui nume, e cineva pe care îl pomenesc şi care are o mare însemnătate în copilăria şi devenirea mea - naşul meu de botez.

Nu am înțeles niciodată gestul. Nici azi nu îl înțeleg. Confiscarea are o logică birocratică - discutabilă, dar logică. Strivirea nu are nicio logică. Strivirea este un act de dominație. Este un mod de a spune: tu nu contezi. Este o lecție despre cine are dreptul să existe în spațiul public și cine nu.

Între timp, hai să derulăm caseta până în vara anului '99. Y2K bătea la uşă, umbla vorba că pe 5 mai 2000 vine Sfârşitul Lumii, iar profesorul Vergil Hâncu făcea, pe la televizor, predicţii sumbre cu privire la cutremure. Eu eram un ţânc de 6 ani, cu ceva plete, şi deşi nu începeam şcoala decât un an mai târziu, eram destul de atent la ce se întâmpla în jurul meu şi destul de conectat la cotidian.

Recent, am devenit nostalgic după taberele copilăriei - nu știu exact motivul, dar poate o să-l deslușesc până la finalul articolului. Șase veri la rând, din 1998 până în 2003, adică de la 9 ani până am intrat la liceu, am fost în taberele de creație literară „Tinere condeie” de la Tismana (județul Gorj), apoi Poiana Pinului și Arbănași (ambele din județul Buzău).

Simt că fug de la un copil la altul, că strâng micul dejun, apoi o culc pe bebe, apoi calmez fetița mijlocie, apoi pregătesc sandvișuri pentru parc, în timp ce sunt întreruptă ca să o asist pe fetiță de trei ori pe minut.

Buni și Moșu pot fi împăcați acolo unde sunt: în casă, curte și grădină, încă e rânduială.

Cred asta pentru că Maria se joacă de peste o oră și jumătate cu o fetiță unguroaică de vârsta ei. Construiesc, își fac planuri, aleargă, deși nu vorbesc aceeași limbă.