Cred asta pentru că Maria se joacă de peste o oră și jumătate cu o fetiță unguroaică de vârsta ei. Construiesc, își fac planuri, aleargă, deși nu vorbesc aceeași limbă.

M-am născut în Philadelphia, PA și am locuit în Statele Unite până la 7 ani. Când oamenii află asta, presupun că am multe povești despre America. Adevărul este că atunci când mă gândesc la copilărie, nu mă gândesc la America. Ci la oameni, în special la surorile mele.

Am fost departe de a fi nepotul despre care povestești nepoților. Am fost acolo de câteva ori, când a fost nevoie, pentru că moartea bunicului m-a învățat să nu rămân cu regrete. De aceea, când bunica a rămas singură, am încercat să trec mai des pe la ea, însă „am încercat” spune tot. O vizitam rar, de trei-patru ori pe an, împins de vinovăție sau de vreo emoție născută din scurte momente de claritate. foto Profimedia

Pentru că nicio nenorocire nu vine singură, după vreo câteva săptămâni doamna dirigintă mi-a luat șnurul de comandant de detașament. (Foto: Profimedia Images)

Tata tăia mămăliga asta cu ața, chestie de dexteritate deprinsă în copilărie. Bărbații beau țuică, femeile și copiii beau must. (Foto: Profimedia Images)

Când erai anunțat că ți-a venit mașina, după ce dădeai de băut la toată lumea, trebuia să mergi să o ridici personal de la fabrica din Pitești. Acolo, trebuia neapărat să-i dai o șpagă agentului, ca să-ți dea o mașină "mai bună." Altfel, te trezeai că primești "un jaf" sau "o rangă". Se știa povestea unui tip din Pajura care nu dăduse șpagă la Pitești și primise o mașină care nu avea vitezele unu și doi. Pur și simplu, schimbătorul "nu intra" în cele două viteze.

Se pleca noaptea, se puneau prosoape în geam, ne opream să mâncăm sandvișuri sau pentru să mai deschidem capota. Fierbea motorul și spre mare? Nu era imposibil. Dar cum încă mi se pare așa ceva ca fiind „bine"? Gabriela Insuratelu / Alamy / Profimedia

Prima mea carte a fost o carte de poezii din care mi-a rămas doar amintirea a patru versuri: „Când erai tu foarte mică, gălbenuș pulsând sub coajă, când întreaga ta făptură era jumătate vrajă…” Ani de-a rândul m-am întrebat ce urmează după aceste cuvinte magice, care, de la vârsta de doi ani și până astăzi, mi-au rămas agățate în memorie. Foto: Profimedia

Îmi plăcea să stau cu bunica în bucătăria de vară, ori să trăbăluiesc prin casă, însă preferăm să fiu în atelierul bunicului, cu el și să mă joc cu menghina albastră. Băteam cuie, spărgeam bucăți de șindrilă, aveam mereu ceva de meșterit. Cȃnd mă plictiseam, uriașul cireş negru din fața casei era locul perfect de cățărat.

Erau o priveliște comică, dar și ușor grotescă pentru noi, copiii, care de abia așteptam să se termine pupatul.