Între timp, hai să derulăm caseta până în vara anului '99. Y2K bătea la uşă, umbla vorba că pe 5 mai 2000 vine Sfârşitul Lumii, iar profesorul Vergil Hâncu făcea, pe la televizor, predicţii sumbre cu privire la cutremure. Eu eram un ţânc de 6 ani, cu ceva plete, şi deşi nu începeam şcoala decât un an mai târziu, eram destul de atent la ce se întâmpla în jurul meu şi destul de conectat la cotidian.

Recent, am devenit nostalgic după taberele copilăriei - nu știu exact motivul, dar poate o să-l deslușesc până la finalul articolului. Șase veri la rând, din 1998 până în 2003, adică de la 9 ani până am intrat la liceu, am fost în taberele de creație literară „Tinere condeie” de la Tismana (județul Gorj), apoi Poiana Pinului și Arbănași (ambele din județul Buzău).

Simt că fug de la un copil la altul, că strâng micul dejun, apoi o culc pe bebe, apoi calmez fetița mijlocie, apoi pregătesc sandvișuri pentru parc, în timp ce sunt întreruptă ca să o asist pe fetiță de trei ori pe minut.

Buni și Moșu pot fi împăcați acolo unde sunt: în casă, curte și grădină, încă e rânduială.

Cred asta pentru că Maria se joacă de peste o oră și jumătate cu o fetiță unguroaică de vârsta ei. Construiesc, își fac planuri, aleargă, deși nu vorbesc aceeași limbă.

M-am născut în Philadelphia, PA și am locuit în Statele Unite până la 7 ani. Când oamenii află asta, presupun că am multe povești despre America. Adevărul este că atunci când mă gândesc la copilărie, nu mă gândesc la America. Ci la oameni, în special la surorile mele.

Am fost departe de a fi nepotul despre care povestești nepoților. Am fost acolo de câteva ori, când a fost nevoie, pentru că moartea bunicului m-a învățat să nu rămân cu regrete. De aceea, când bunica a rămas singură, am încercat să trec mai des pe la ea, însă „am încercat” spune tot. O vizitam rar, de trei-patru ori pe an, împins de vinovăție sau de vreo emoție născută din scurte momente de claritate. foto Profimedia

Pentru că nicio nenorocire nu vine singură, după vreo câteva săptămâni doamna dirigintă mi-a luat șnurul de comandant de detașament. (Foto: Profimedia Images)

Tata tăia mămăliga asta cu ața, chestie de dexteritate deprinsă în copilărie. Bărbații beau țuică, femeile și copiii beau must. (Foto: Profimedia Images)

Când erai anunțat că ți-a venit mașina, după ce dădeai de băut la toată lumea, trebuia să mergi să o ridici personal de la fabrica din Pitești. Acolo, trebuia neapărat să-i dai o șpagă agentului, ca să-ți dea o mașină "mai bună." Altfel, te trezeai că primești "un jaf" sau "o rangă". Se știa povestea unui tip din Pajura care nu dăduse șpagă la Pitești și primise o mașină care nu avea vitezele unu și doi. Pur și simplu, schimbătorul "nu intra" în cele două viteze.