Sari la continut

Un singur om poate să schimbe cu mintea lui o țară

De trei ani, peste 300 de contributori își scriu ideile pe această platformă, construiesc împreună cu noi o comunitate, un spațiu al celor care știu că România poate să arate altfel. Te invităm să scrii și tu!

„- De fapt, a fost mult mai rău decât au arătat în film...” Povestea taximetristului care a scăpat din infernul din Rwanda

Taxi

Birmingham, UK. M-am suit în taxi. În fundal, muzică lină franco-africană. Îi spun destinația și întreb reflex:

- De unde ești?

- Din Rwanda.

Înăbuș un țipăt și continui: „Nu mă așteptam să vorbești franceză...” “Da… Mai întâi au fost nemții, belgienii…” Vorbește puțin și îl pierd pentru că, în capul meu, singurul lucru care crește, devenind monstruos este imaginea filmului Shooting Dogs.

Mă îndrept pe scaun și îmi fac curaj:

- Ascultă, am văzut filmul Shooting Dogs… spune că e inspirat din realitate. Chiar așa a fost?

„Te rog răspunde nu. E o ficțiune, un film, nimic mai mult”, mă rugam în sinea mea.

Scenă din filmul Shooting Dogs, 2005

Șoferul:

- De fapt, a fost cu mult mai rău decât au arătat în film.

Mă ghemuiesc în spatele taxiului, cu pumnii strânși, lacrimile curg libere de acum și ascult. Ascult cum părinții lui, surorile lui, fiica lui de doi anișori au fost măcelăriți sub ochii lui, el fiind ascuns sub fânul din pod. A reușit să scape cu prietena lui de atunci, acum soția lui, și au împreună două fete frumoase, sunt în Marea Britanie de douăzeci de ani.

Trece de la politică la corupție, profilare rasiala, frica pe care o poarta cu el în ceea ce privește stabilitatea țării lui pe care o vizitează foarte rar… până în 2010 nici nu știa unde Îi fuseseră îngropați părintii… și totuși, îmi spune, se numără printre puținii norocoși.

Guvernul a introdus cărți de identitate prin anii ‘30 și catalogarea după etnie a fost unul din factorii cheie care au contribuit la genocid. Și totuși, nu poate spune ceva negativ despre britanici pentru că „cel puțin ei au încercat să ajute” sau despre nemți pentru că sunt cei care au recunoscut genocidul și au ajutat cu reparațiile. Nu prea îi are la inimă pe francezi pentru că, deși Sarkozy a încercat o reconciliere, politicienii francezi au considerat costurile prea mari și nu s-a mai făcut nimic. Are cunoștințe vaste despre România și multă simpatie. Se înnegurează menționând că totul se întâmplă din nou oricum în Yemen, în Siria… și francezii, americanii, rușii, toți înfometați după bani și putere, nu se vor opri niciodată, nu vor avea niciodată îndeajuns, se vor folosi întotdeauna de grupuri etnice, manipulându-le în mod continuu, secându-le, furându-le resursele… continuă.

Într-un final recunoaște că este tutzi. Ma roagă să nu îi spun așa și repetă cu voce tare, ca și când ar încerca să se convingă pe sine: sunt ruandez!

Ne dăm mâna și plec îngândurată.

Spusele lui au ecou. Îmi vin în minte evenimente din istoria noastră… Fântâna Alba, responsabilitatea față de evrei, de romi din timpul celui de al doilea război mondial și nu numai.

Sunt lucruri pe care le cunoaștem atât de puțin. Pe care le înțelegem și mai puțin. Un genocid cultural nerecunoscut, nereparat încă și sărbători de centenar… Extrapolând la zilele noastre, „etnia” nu mai este singurul criteriu de departajare. De la politic, la etnic, la religios, la social, totul pare făcut să ne dezbine. Dar la sfârșitul fiecărei zile, ce rămâne? 

Dincolo de politică, dincolo de alegeri sau referendumuri care ne despart (ca e vorba de Brexit sau de ultimul referendum din România), ceea ce contează cel mai mult este puntea pe care o păstrăm între noi. Nu știu cum altfel să o reprezint decât printr-o pânză de păianjen. Pentru că eu asa vizualizez încrederea… O munca de Sisif, fragilă ca o pânză de păianjen și trainică precum granitul. Este unul dintre singurele lucruri care ne ajută să mergem înainte, să credem că se poate, să reconstruim, să revenim la „locul faptei”, să iertăm… o scânteie din Dumnezeu la îndemâna noastră, a fiecăruia dintre noi. Poate e timpul să facem acest lucru. Să învățăm să facem acest lucru. Împreună.

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • James check icon
    https://www.transparency.org/news/feature/corruption_perceptions_index_2017#table

    Nu stiu sa va spun cat de conform cu realitatea este indexul de mai sus, pentru mine insa cert un motiv de a ma stapini de la comparatii gen "Parca-m fi tara africana !", de a ma grabi in a-i considera pe altii neevoluati, primitivi, corupti sau asijderea. Ruanda ocupa locul 48 in topul celor mai putin corupte tari din lume, noi 11 locuri mai spre coada, locul 59. Sunt mai cinstiti ca noi. Ei mai venind si dupa un razboi civil ... Prin urmare zau ca nu stiu cine-i mai indreptatit sa-l faca pe celalalt "african" ?
    • Like 1
    • @ James
      transparency international este un index pe care il folosesc destul de des in ceea ce fac. ca orice organizatie de acest gen, tind sa iau informatiile cu "un pic de sare". nimic nu este absolut. dar, in general, ceea ce comunica, este corect.

      Rwanda, prin felul in care a abordat acest genocid, sau, mai degraba, consecintele, s-a angajat sa realizeze doua lucruri care noua, eu sincer cred ca ne lipsesc.

      1. sa vina impreuna si sa isi ingroape "mortii" - sa isi recunoasca greselile in mod reciproc, sa se vada asa cum sunt, in intreaga lor oroare, si sa incerce sa poarte doliul intr-un mod constructiv.
      2. sa faca curatenie din punct de vedere al coruptiei si vanatorii trecutului prin schimbari de constitutie clare.

      aceste doua puncte, imi par critice si necesare si Romaniei care, pana in momentul de fata nu a facut nimic in acest sens la nivel colectiv.

      fara primul punct, este imposibil sa punem bazele celui de al doilea, lasandu-ne prinsi intr-un cerc vicios. este poate tema unui alt articol pe care as dori sa il public.
      • Like 0


Îți recomandăm

Cu 3 ani în urmă am devenit mamă de adolescentă

Încă de la început pe traseul nostru spre a o aduce acasă la noi, ne-am lovit de chichițe birocratice. Adopția nu era posibilă de fapt, din motive pe care aleg să nu le expun, așa că am fost îndrumați spre varianta cea mai apropiată ei, plasamentul familial.

Citește mai mult