Foto: Inquam Photos/ George Călin
În copilăria mea, oamenii încă mai știau să-și recunoască limitele. Astfel că, de câte ori aveau o problemă care le depășea capacitatea de înțelegere, căutau un înțelept care să-i lumineze. În satul în care am copilărit, acel înțelept era Bunu.
Aveam 8 ani în 1989. Eram prin curte când Victor a strigat de la poartă:
- I-acasă dom parince hăl batrân?
- Haideți, că-l chem!
Am alergat în casă, am ieșit cu Bunu.
- Trăiț dom parince!
- Dedzobine! (Deie-ți Dumnezău bine) Ce-i năcazu tău, Victore?
Tremurând din toate încheieturile, Victor a scos din buzunarul interior al alendelonului o foaie de hârtie. I-a întins-o bunicului meu.
- Fusăi la doctor, dzâsă că am cancer.
Era pe vremea aia, la Petroșani, un medic care îi diagnostica pe oameni cu cancer, ca să-i stoarcă apoi de bani în schimbul vindecării.
Bunu s-a uitat îndelung pe foaia de diagnostic, m-am holbat și eu fără să pot descifra scrisul neinteligibil.
- Victore, du-te cu Dumnezău! N-ai cancer.
- Parince, da așe-mi dzâsă...
- Victore, io nu știu ce-ți zâsă, dar eu știu ce scrie aici. Nu ai cancer. Vii mâine dimineață la mine, caut în cărți la noapte, și te lămuresc ce tratament să iei.
Victor și-a luat înapoi foaia, cu mâini parcă mai tremurânde, s-a uitat la ea. Avea o privire lipsită de orice speranță. S-a întors pe scări, îi văd și-acum mustața din profil, ochii goi, spatele mai gârbovit decât de obicei.
A doua zi, în prima pauză de școală, o femeie a intrat în curte, printe copii. A găsit-o pe fiica lui Victor, în clasa întâi pe atunci, și a plecat cu ea în brațe.
Imediat, un murmur a străbătut furnicarul de elevi: „S-o spânzurat Victor!”
Mi s-au muiat picioarele. Am avut coșmaruri noapte de noapte, luni în șir.
Dar nu era numai coșmarul meu. Era coșmarul unei țări întregi.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
In schimb as mai vrea sa te intreb, in legatura cu cartea, relatia dintre cersetori si demersul lor demonic, imi scapa si ma intriga totodata, rationamentul din spatele acestei relatii.
Nu vreau să primesc bani pentru ceea ce scriu. Dacă aș fi jurnalist și aș scrie articole, ar fi altceva. Ca (posibil) scriitor, nu mi se pare ok.
Scriu doar când simt că trebuie și nu fac un efort. Singurul efort este să recitesc și să corectez ortografia la ceea ce-am scris, asta mi se pare un supliciu. Nu rescriu ce am scris, tot ce public e dintr-o bucată. Deci nu muncesc la scriere, ca să consider că merit bani pentru asta. Apoi, publicarea nu m-a costat nimic. Coperta a făcut-o fiica mea.
De scris, scriu doar când sunt la oi și n-am altceva de făcut. Deci ar fi timp mort.
N-am publicat în format tipărit fiindcă nu vreau să înșel pe nimeni. Dacă cineva va fi interesat să cumpere cartea, când se vor aduna de o jumătate de ediție (50 exemplare), voi apela și la o editură. Costul cărții va reprezenta strict cheltuielile de publicare.
Am subscris dintotdeauna la sfatul lui Ernesto Sabato pentru tinerii scriitori: Să facă tot posibilul să nu prostitueze literatura. dacă vrei să trăiești din ceva, lasă-te de literatură și apucă-te de tăiat lemne.
Trăiesc din ciobănie, așa cum pot. Și mă mai plătește, uneori, Soros că protestez :)
Am văzut și scriitori care, după ce au scris liber o carte, două, au devenit profesioniști iar scriitura lor și-a pierdut forța inițială.
A existat o perioadă din viață când aș fi vrut să fiu un scriitor celebru. Când am văzut pe propria piele ce înseamnă celebritatea, m-am lecuit. Nu e pentru mine.
Cât despre relația dintre cerșetori și demonic... Spiritele caută întotdeauna calea spre suflet, iar aceea e doar una: Aceea deschisă cu sinceritate. Știi că se spune: din tot sufletul. Demonicul nu face excepție, nu oate intra decât pe acolo. Ca să poată intra, trebuie să-ți deschizi inima. Așa a fost și momentul în care maleficul a intrat de la Irina în Ariadna, de la Ariadna în Andrei. Or, în fața unui cerșetor, te deschizi, îi dai cu suflet. Știi, există un mod de a descânta prin care răul e pus pe un ban de valoare, banul aruncat pe drum. Cine găsește banul, îl ridică cu bucurie, își deschide sufletul și răul intră în el. Am să scriu despre asta mai în amănunt în următorul roman.
Mulțumesc încă o dată. Cuvintele tale mă fac să cred că demersul de publicare a romanului nu a fost de prisos.
Tocmai ce am avut ceva timp liber astazi si am am terminat si "Trei Povestiri", asa ca sa nu mai zici ca nu se citeste ceea ce publici :)
Laitmotivul, misticismul meditatiei transcedentale, insinuat plastic in cele trei povestiri, vine ca o punte de legatura, numitor comun, a trei seturi de valori religioase, care se intalnesc frust in acelasi punct al spiritualitatii lor.(asta daca cheia in care am citit eu e cea potrivita)
M-a durut mai tare Evanghelia Neagra, dar asta sunt eu, iar cititorii tai sigur nu au toti aceleasi slabiciuni ca si mine, imi pare mai matura in structura mesajului si forta de impactare, dar pentru ca Evanghelia Neagra mi-a placut asa mult mie, nu face Trei Povestiri mai putin buna...
Nu sunt in masura de a ma pronunta cu privire la aspectele comerciale ale scrierii unei carti...cu toate acestea vad un model inspirational in aceasta cauza, http://savatie.trei.ro/, iar izvorul scrierilor ambilor autori, mie unul, imi pare a fi acelasi...
La cat mai multe publicari si cititori iti doresc, felicitari pentru coperta ambelor carti.
Prima ”reclamație” pe care am primit-o referitor la ”E. n.” a fost că trebuia să mă opresc la momentul iluminării, căderea de după fiind insuportabilă pentru cititor. ”Reclamantul” susținea că l-a băgat în depresie și că, dacă nu urmează altceva care să restabilească lumina, va regreta că a citit. I-am spus că mă bucur pentru efectul avut, la care m-a întrebat dacă chiar asta am urmărit. N-am urmărit nimic. Știu că poate părea ciudat, chiar enervant, dar ăsta e adevărul.
După ce am revăzut, la doi ani de păstrat în sertar, Evanghelia Neagră, mi-am dat seama de unele lucruri, cele trei povestiri mi s-au arătat într-o lumină pe care nu mi-o închipuisem, și mi s-a concretizat mental următoarea scriere (personajele, locurile de desfășurare a acțiunii, începutul; ce va urma, nu știu încă exact, depinde de sufleur.
Povestea ca Viață, de asemenea, se va dovedi o verigă din lanțul ăsta literar. Însă Povestea ca Viață, spre dezamăgirea mea, suferă de anumite constrângeri fără de care, paradoxal, nici nu ar fi posibil să prindă contur. Dar e un experiment pe care îl voi finaliza destul de curând (estimez că nu va avea mai mult de încă 5 episoade); se va continua totuși, sub o altă formă, în romanul viitor.
Fiica mea se bucură pentru aprecierea copertei. Cred că, pentru următoarea, mă va taxa scump. (Urăște să deseneze;pe de-o parte, m-aș bucura să-și dezvolte talentul, pe de altă parte mă tem că și-ar strica stilul.)
Încă o dată: mulțumesc!