„Am făcut atâtea eforturi pentru el și nici măcar nu mi-a mulțumit”. Ce este sindromul salvatorului și cum poți scăpa de el

Foto: Profimedia

Cu siguranţă aţi întȃlnit persoane care povestesc, uneori învinse de oboseală, despre cum au făcut tot felul de lucruri pentru cei din jur, cum s-au „sacrificat” şi cum au fost, în final, fie dezamăgite de faptul că nu au primit mulţumiri, fie au ajuns să fie sufocate de cererile celorlalţi.

Tabloul de mai sus este cel al „sindromului salvatorului” (numit uneori complexul salvatorului). Este vorba despre persoane al căror scop în viaţă pare să fie ajutarea celorlalţi.

Ei bine, veţi spune, ce poate fi greşit în asta?

Din păcate, destul de multe.

Mai întȃi există o diferenţă între a oferi ajutor şi complexul salvatorului.

Oferirea de ajutor sănătoasă din punct de vedere psihologic porneşte de la o cerere explicită a cuiva, iar ajutorul oferit este pe măsura puterilor şi abilităţilor celui care oferă ajutor.

Ce se întȃmplă însă în cazul „salvatorilor”? Aceştia privesc în jur căutȃnd o nevoie de ajutor – reală sau imaginară. Ei se oferă singuri să facă tot felul de lucruri pentru ceilalţi, uneori chiar fără a întreba dacă acest ajutor este necesar sau bine-venit. Pur şi simplu identifică o nevoie a cuiva, îşi „suflecă mȃnecile” şi … se apucă de treabă, iar persoana care este „la primire” de multe ori se simte de-a dreptul „invadată”, sufocată, constrânsă să accepte un ajutor necerut … şi care îi creează obligaţii nedorite faţă de salvator.

Asta se întȃmplă pentru că tipicul ‚salvator” are o stimă de sine scăzută şi nu şi-o poate creşte altfel decȃt facȃnd servicii altora, servicii în schimbul cărora se aşteaptă să primească apreciere, preţuire, un loc central în viaţa celor salvaţi, cu alte cuvinte acele lucruri pe care nu şi le poate oferi sieşi.

Da, salvatorul depune multe eforturi şi energie, şi nu de puţine ori ajunge epuizat din această cauză, dar … genul de satisfacţie pe care o aşteaptă este rareori primită. „Salvarea” are un preţ ascuns, de obicei unul toxic: ceea ce aşteaptă salvatorul nu este spus explicit de la început, şi nici negociat cu cel ce primeşte ajutorul. De fapt ceea ce speră că va primi cel ce salvează este un nivel de angajare emoţională care de multe ori este împovărător pentru cei din jur.

In plus, cum ceea ce vine din exterior nu poate să acopere ceea ce lipseşte interior, nimic din ceea ce primeşte salvatorul nu pare a fi suficient de satisfăcător, aşa că acesta încearcă în continuare să îşi acopere nevoile făcȃnd servicii şi altora, din ce în ce mai multe, în speranţa că la un moment dat va primi acel nivel de recunoaştere care să îi dea o stare de bine interioară. Rezultatul este nu doar o stare de epuizare, dar şi una de continuă nemulţumire, şi cu sine şi cu cei din jur.

Cȃt despre cei „salvaţi”, şi aceştia sunt puşi într-o situaţie neplăcută. Mai întȃi pentru că poate chiar nu aveau nevoie de acel ajutor, se puteau descurca foarte bine şi singuri, iar impunerea acestuia le creează o stare de disconfort. Dacă salvarea se oferă la fiecare pas, cel „salvat’ se poate să devină încet-încet incapabil de a se descurca singur, şi din ce in ce mai dependent de salvator. În plus, „salvarea” poartă cu sine o obligaţie emoţională, greu de dus, mai ales că este aşteptată imperativ şi nu se poate anticipa sub ce formă şi la ce moment va fi cerută.

Care este originea acestui complex al salvatorului? De multe ori se regăseşte în trauma din copilărie: fie la copiii care au simţit teama de abandon, fie la aceia care au fost parentificaţi prematur (fiind forţaţi să aibă grijă fie de fraţi mai mici, fie de bunici neputincioşî fie chiar de părinţi incapabili de a se ajuta ei înşişi). Ca adulţi, ei cresc cu ideea bine înrădăcinată că valoarea lor depinde doar de cum şi cȃt îi servesc pe ceilalţi. O altă sursă este stima de sine redusă, pe care încearcă să şi-o crească acumulȃnd servicii aduse celorlalţi. Mai mult decȃt atȃt, salvatorii îşi imaginează că tot oferind servicii îşi securizează oamenii din jur, fără a-şi da seama că în fond îi supun unui tip de şantaj emoţional.

Din păcate ceea ce aşteaptă salvatorul (validare şi căldură umană) nu apare întotdeauna şi oricum nu este suficient. În schimb ajunge să acumuleze nu doar oboseală fizică şi mentală. ci şi extrem de multă frustrare.

Cum se poate scăpa de acest complex al salvatorului? Ei bine, în primul rȃnd prin întoarcerea acestei atenţii şi energii spre sine: căutarea surselor de durere interioară şi vindecarea acestora, angajarea într-un program de grijă faţă de sine (inclusiv corporală, dar şi emoţională), stabilirea de obiective de creştere personală şi urmărirea acestora.

In ceea ce priveşte sistemul de relaţii, este utilă cultivarea persoanelor care nu au nevoie de ajutor. Iar dacă cineva chiar are nevoie de asta, este de aşteptat ca persoana în cauză să îşi formuleze explicit nevoia şi să ceară ajutor, iar ajutorul să fie dat strict conform nevoilor verbalizate de cel în cauză, şi nu aşa cum crede salvatorul că ar trebui să fie. Evident că uneori sunt utile idei, soluţii alternative, care uneori vor veni de la „salvator”, dar ar fi să fie acceptate explicit de cel ajutat. De asemenea salvatorul ar trebui să nu supraevalueze răspunsul de mulţumire pe care îl are de primit, şi mai ales să nu îşi imagineze că a fi făcut ceva pentru cineva leagă persoana în cauză în „lanţurile” unei disponibilități emoţionale perpetue.

Din păcate de multe ori acest sindrom al salvatorului se manifestă în relaţiile de cuplu; imaginȃndu-şi că „dragostea le rezolvă pe toate”, o persoană nesigură pe sine se insinuează efectiv în viaţa alteia, oferindu-i servicii şi favoruri, iar apoi aşteptȃnd ca în schimb să primească dragoste. Dar … lucrurile nu prea stau aşa. Dragostea vine din împărtăşirea unui set de valori şi idei comune, din interacţiune, din emoţii sănătoase simţite împreună, şi nu din faptul că cineva „a făcut atȃt de multe” pentru altcineva. A „te sacrifica” pentru cineva înseamnă a-i pune pe umeri celuilalt o obligaţie, nu a îndemna la dragoste.

Ce ar avea de făcut cel care se confruntă cu un salvator? Ei bine, să discute situaţia explicit: să arate că preferă să se descurce singur (ă), să mulţumească pentru intenţiile bune dar să specifice că are resurse proprii de a se descurca, să îi arate salvatorului că dorinţa lui de a ajuta cu orice preţ este exagerată şi să reziste la tendinţa acestuia de a-l şantaja emoţional, punȃnd graniţe clare încă de la început. Iar dacă salvatorul este o persoană pe care o preţuieşte, să o îndrepte – cu blȃndeţe şi empatie – spre a se ajuta pe sine.

Articol publicat pe blogul autoarei.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp