O companie cu angajați în burnout și multiple surse de stres organizațional active este de fapt o companie cu o boală ascunsă, cu o criză nevăzută care stă să izbucnească oricând acei angajați ajung ei înșiși atât de bolnavi încât nu mai pot munci. O criză care costă mult mai mult pe termen lung și care poate costa chiar viitorul acelei companii. Chiar dacă angajații care suferă sunt înlocuiți, un sistem astfel bolnav va crea mereu epuizare. Foto - Andriy Popov/ Panthermedia/ Profimedia

De-a lungul vieții am învățat să îmi ignor intuiția, ba chiar să o combat și să o sufoc. Am “învățat” că judecata mea este greșită și nu ar trebui să am încredere în ea pentru a fi pe plac celorlalți. Am “învățat” că validarea celor din jur este mai importantă decât ceea ce cred eu despre mine sau aș vrea să fac eu cu viața mea.. Foto - Eugenio Marongiu/ ImageSource/ Profimedia

Când mă gândesc la siguranță psihologică nu mă gândesc doar la corporatiștii din Pipera, West Gate sau din celelalte mari orașe ale României, ci și la oamenii care muncesc pe șantier, în port, în agricultură și în fabrici, indiferent de nivelul lor managerial. Oare chiar e posibil să construiești siguranță psihologică în instituțiile hiper-politizate de stat?

Cercetările efectuate de Deloitte arată că 77% dintre lucrători au experimentat măcar o dată simptome de burnout la locul de muncă actual. În 2021, Mental Health UK a dezvăluit că 46% dintre lucrători s-au simțit „mai predispuși la niveluri extreme de stres” în comparație cu anul precedent, Foto - Tom Merton/ Caia Image/ Profimedia

A treia categorie este a persoanelor care sunt “hoţi de timp” Foto- Roman Kosolapov/ Alamy/ Profimedia

„Ți-am simțit mereu lipsa, dar n-am știut că ești tu de vină, am crezut că sunt eu, un copil cu probleme, cu sensibilități, timid, cu o construcție firavă, care nu face față bine vieții. Așa eram și când a venit fiica mea. Dar ce poate simți un copil care dă viață unui alt copil? Teroare, frică până în măduva oaselor că nu se va descurca, că nu va fi capabilă.” Foto - Profimedia

Literatura de specialitate defineşte sindromul impostorului ca acel sentiment intens şi secret de fraudă în faţa reuşitei, exprimat prin incapacitatea de a-ţi atribui reuşita, impresia de a fi supraestimat şi frica de a fi demascat. Foto - Profimedia Images

„„Dințoasa” sau „Vampiroasa” mi se mai zicea. Tot în gimnaziu. Aveam caninii deasupra dinților din față. Am purtat aparat, a fost ok. Acum aveam dinții drepți. Dar erau prea mari… Acum eram „Dinți de Cal”. Și mai am… coloana strâmbă, buricul ieșit în afară, deviație de sept, gușă, dublă gușă. Ochii hiper-bulbucați… Și sunt ok…”

Dacă stai să te gândești bine, nu există om care să nu cunoască pe cineva cu depresie și cu toate astea nu suntem în stare să scăpăm de stigmă. Îmi amintesc cu strângere de inimă că am avut cândva o prietenă care pur și simplu nu putea lua în considerare că un om poate avea depresie. I-am ascuns mereu stările proaste de rușine și teama de a nu fi judecată. (Foto: Sheila Terry / Sciencephoto / Profimedia)

„Depresia se asociază o vină extraordinară, oamenii care se confruntă cu depresia simt o vină uriașă că trăiesc așa ceva, că devin o povară pentru cei din din jur.. Se confruntă cu un amestec de sentimente atât de dureroase, încât îi prăbușește și, uneori, din păcate, pot recurge la un act final”, spune Cătălina Dumitrescu. (Credit foto: Dorothea Schulz)