„Li s-a urât cu binele”. Brusc, unele persoane între 40 și 50 de ani par să alunece într-un fel de „nebunie”. Despre criza vârstei de mijloc: de ce apare și cum se manifestă

Foto Getty Images

Poate că mulți dintre dvs. ați aflat, cu surprindere, despre unele persoane de vârstă mijlocie care par, oarecum pe neașteptate, să “o ia razna”, să se comporte complet în afara normelor acceptate și de multe ori să își distrugă în câteva luni sau câțiva ani ceea ce părea o viață frumoasă, așezată și plină de împliniri. Dacă e aşa, înseamnă că ați asistat la criza de mijlocul vârstei.

Această criză este percepută de cei din jur, de obicei, ca o situație ciudată și neașteptată, pentru că nu se manifestă la toată lumea. De cele mai multe ori apare la persoanele care au avut o situație peste medie cam din toate punctele de vedere: succes în viața profesională și personală, o stare materială bună, o familie armonioasă și în general o viață plină de realizări și împliniri, atât la nivel practic cât și sufletesc. Brusc, aceste persoane par să alunece într-un fel de “nebunie”, ilustrând ceea ce limbajul popular numește “li s-a urât cu binele”. Starea asta ciudată durează de obicei un număr de ani, după care persoana în cauză revine la realitate, dar de multe ori este prea târziu: acțiunile din anii de criză au de obicei un impact dramatic nu doar asupra celui în cauză, dar și asupra celor apropiați, rezultând nu de puține ori în destrămarea familiei, distrugerea situației profesionale și afectarea psihologică profundă a celui ce parcurge criza şi a celor din jurul său.

Cum se ajunge la asta? E vorba de modul în care oamenii își construiesc imaginea de sine. Fiecare om dorește să avanseze – atât la nivel material cât și la nivel profesional, social și al vieții personale. Unii oameni par să reușească asta extrem de bine. Sunt de obicei înzestrați cu unele calități native (coeficient de inteligență, abilități personale de vârf), au voință și muncesc din greu, eventual au parte și de unele circumstanțe obiective favorizante. Așa că în prima parte a vieții independente (vorbesc aici de tinerețe și de începutul perioadei numită maturitate) ajung să meargă cam tot timpul în sus, să își îndeplinească obiectivele, să își vadă visele începând să se realizeze, să aibă o viață plină de satisfacții și care nu este afectată de evenimente neplăcute majore.

Pe măsura trecerii timpului însă, apar pe nesimțite semnele vârstei, de obicei undeva între 40 și 50 de ani. A îmbătrâni se vede mai întâi fizic, apoi începe să se simtă și psihic: e mai greu să fii 12-14 ore în activitate, așa că nici la job nu mai pari să poți duce încărcarea – și vezi cum oportunitățile sunt “înhățate” de unii mai tineri. Nici în timpul liber pari să nu mai poți fi atât de activ, iar week-end-urile de aventură sunt înlocuite de unele petrecute pe canapea. Cei din jur par să nu te mai admire în fiecare moment pentru cine ești și ce poți face …

In mod normal, în această perioadă oamenii ar trebui să aibă o reajustare psihologică, să își găsească rosturi și preocupări noi, mai ales că tot acum vine momentul când copiii părăsesc casa (lăsând uneori în urmă sindromul cuibului gol), părinții se îmbolnăvesc sau chiar dispar, un job super-solicitant nu mai este chiar așa de ușor de “dus”. Pentru mulți această etapă este una de reînflorire pe alte coordonate, de găsire a unor noi preocupări, de re-însuflețire a relației de cuplu. Pentru cca 10% din oamenii care încep să își dea seama de fenomenul obiectiv al trecerii timpului, această ajustare (conștientă sau intuitivă) nu are loc. În consecință, aceștia ajung să resimtă dramatic trecerea timpului și – la nivel subconștient – decid că soluția e să nu îmbătrânească cu nici un chip. Așa că recurg – orbește – la un număr de soluții care aparent opresc timpul: peste noapte se apucă de un program de-a dreptul obsesiv de fitness, își schimbă îmbrăcămintea și coafura cu una mai potrivită adolescenței, își abandonează job-ul în schimbul vreunui proiect exotic dar iluzoriu, cheltuiesc economiile familiei pe cine știe ce gadget-uri strălucitoare, dar inutile, și – de cele mai multe ori – își abandonează familia în favoarea unui partener/parteneră de cuplu din zona tânără și cu aspect strălucitor (şi în cazul cărora, deseori, acest aspect este dublat de lipsă de valori sau cultură și/sau de interes material evident).

Drept rezultat, tot ce au construit acești oameni în prima jumătate a vieții se prăbușește, dispare stabilitatea, se destramă relația de cuplu, banii se cheltuiesc peste noapte fără a câștiga alții în loc – cu toate acestea senzația de îmbătrânire nu dispare, pentru că e vorba de ceva obiectiv. Așa că suferința care a produs criza de mijlocul vârstei rămâne, acțiunile care aparent ar combate-o devin din ce în ce mai drastice – până când, la un moment dat, “visul tinereții veșnice” se termină și trezirea la realitate are loc pe un teren pârjolit și fără a mai fi posibilă o cale de întoarcere la normalitatea trecută.

Evident că nu toți oamenii trec prin acest proces (din fericire, cum spuneam mai sus, doar aproximativ unul din zece) și că și cei care îl parcurg pot să aibă manifestări mai distrugătoare sau cu mai puțin impact. Dar, dacă se întâmplă, fenomenul crizei de mijlocul vârstei aduce multă suferință atât pentru persoana în cauză cât și pentru cei apropiați.

Deși cauzalitatea este aceeași, respectiv incapacitatea de a se adapta avansării în vârstă, există atât asemănări cât și diferențe între bărbați și femei. Și pentru unii și pentru ceilalți e o etapă de emoționalitate exacerbată, de temeri nerostite și activitate (psihică și comportamentală) frenetică și fără un scop anume, de dezorientare și acțiuni orbești sau negândite suficient, de lipsă completă de considerație pentru oricine altcineva decât persoana proprie; tipurile de emoții și acțiuni sunt însă oarecum diferite.

Femeile resimt cel mai dramatic schimbarea fizică ce însoțește îndepărtarea de tinerețe. Ajung să fie complexate, să se simtă insuficient admirate și iubite, au impresia că apariția ridurilor le-a anulat toată valoarea, deseori plâng mult și la fel de des își caută compensația prin găsirea unui “iubit” mult mai tânăr, pe care de multe ori îl și întrețin. Dar și în privința acestuia nu au nici o siguranță, caută reasigurări frecvente, devin geloase și acaparatoare, instabile emoțional și extrem de greu de mulțumit, mai ales de către fostul partener de cuplu, care – dacă nu este afectat de criză – nu înțelege noile nevoi și nici nu are energia și disponibilitatea de a-și însoți soția în roller-coaster-ul crizei.

Bărbații devin de obicei furioși, morocănoși, absolutiști, nimic nu mai e suficient de bun în viața lor, se reped spre schimbare cu o frenezie care nu acceptă critici sau obiecții. Mulți reproșează partenerei de cuplu că este o povară, că el și-a irosit anii cei mai frumoși în “jugul” obligațiilor familiale și sociale, uitând complet că acest sistem a fost cel care i-a susținut în creșterea anterioară. In majoritatea cazurilor părăsesc familia și se mută cu o parteneră mai tânără, cu care se afișează mândri, doar pentru a-și demonstra lor înșiși și universului că mai pot atrage.

Și femeile și bărbații se angajează în cheltuieli extravagante, în acțiuni și/sau investiții “exotice”, unii chiar părăsesc țara pentru cine știe ce nou început … care este de obicei iluzoriu pe termen lung. Apoi, când apare trezirea la realitate, când partenerul/partenera nouă și strălucitoare s-a dovedit a fi doar o persoană care a căutat un profit conjunctural sau complet nepotrivită din punct de vedere al valorilor, caracterului sau personalității, când mașina de lux nu a eliminat durerile de spate sau de încheieturi și când jobul exotic s-a prăbușit, refacerea unei vieți similare cu cea anterioară crizei nu mai e posibilă, fosta familie și-a găsit un alt făgaș, fostul job e luat de cineva care chiar face treabă bună acolo, banii nu mai există, e greu să te angajezi la 50 de ani pe o poziție convenabilă, casa a fost împărțită la divorț, prietenii vechi nu te mai valorizează iar cei făcuți în criză sunt superficiali și nicidecum suportivi. Și uite așa în loc de o maturitate și bătrânețe frumoasă, de o toamna aurie a vieții, apare confruntarea cu ce înseamnă realitatea negată în anii crizei.

Din păcate, de multe ori criza îi ia prin surprindere și pe cei care o parcurg și pe cei din jur, deși semnele sunt acolo. De obicei începe cu o stare de deprimare, de multe ori inițiată de un eveniment asociat cu îmbătrânirea, fie el decesul unui părinte, menopauza femeilor, plecarea copiilor de acasă sau apariția, la job, a unui șef tânăr și dinamic (sau mai multe din cele enumerate, cam în aceeași perioadă de timp). Starea aceasta de deprimare durează de la câteva luni la un an și este însoțită de acumulare de frustrări, furie, tristețe, insensibilitate la adresa celor din jur, retragere în sine, neparticiparea la activitățile familiei sau grupului de prieteni, revoltă la job, dezinteres pentru orice face parte din rutina cotidiană.

A doua etapă este cea de activități frenetice, generate de dorința de a opri procesul de trecere a timpului. In această etapă ideile se schimbă de la o oră la alta, nu te mai poți baza pe persoana în criză, orice ar face ea e bine, iar consecințele neplăcute sunt din vina celorlalți, apar reproșuri grave la adresa familiei (care pare să devină peste noapte greutatea atârnată în spate care a împiedicat persoana în criză să fie “undeva departe”, fără a fi clar ce este acest departe și fără ca vreodată – înainte de criză – cel în cauză să fi dat vreun semn că își dorește altceva). În această perioadă apar schimbările dramatice ale stilului de viată – demisia de la job, părăsirea familiei, găsirea altui partener de cuplu, plecarea din țară, renegarea familiei de origine, a partenerului și a copiilor, toți făcuți vinovați că nu înțeleg și că cer ceva ce nu li se cuvine.

Paradoxal, toate aceste acțiuni sunt însoțite de menținerea, sub forma agresiunii, a unei relații strânse cu fostul/fosta parteneră de cuplu. De fapt cel în criză caută cu disperare validarea, care nu vine din sinele propriu (unde cel mult există o voce critică – redusă însă rapid la tăcere – care încearcă să îl aducă la realitate, fără succes însă). Drept care, cine să fie persoana cea mai potrivită pentru validare? Evident că partenerul/partenera de cuplu de o viață, care era, până la criză, și cel mai apropiat și mai valorizat prieten. Așa se face că cei în criză par că vor să își chinuie “fostul/fosta” făcându-i confidențe detaliate despre “noul/noua” cu care neapărat se și afișează public în cercuri sociale comune, de multe ori afișatul fiind însoțit de gesturi de tip erotic, care nu își găsesc locul în afara intimității … Drept care fostul/fosta, deja răniți de părăsire, sunt retraumatizaţi de aceste reveniri și până la urmă decid să taie orice relație pentru a-și căuta un drum personal.

Nu de multe ori cei în criză suferă reveniri de moment, un efect de yo-yo sau de bumerang, pleacă de acasă, revin, pleacă iar, și tot așa – dar nimic nu pare să fie suficient de bun, și de fapt nici nu este, pentru că ceea ce caută ei nu există și deja e prea târziu pentru a alege calea acceptării și adaptării la fenomenul obiectiv al avansării în vârstă.

Așa că în ultimul stadiu, când încet-încet persoana în criză și-a epuizat toate resursele de energie fără a reuși să „întoarcă” trecerea timpului, apare o nouă etapă de deprimare, de evaluare a consecințelor și, în final, o resemnare de om înfrânt, care nu mai are combustibil pentru a o lua din nou de la capăt, și îmbătrânește urât, plin de amărăciune și frustrări.

Mai trist este că în acest proces nu suferă doar cel în criză, ci și cei din jur, iar despre ce ar fi de făcut pentru partenerul de cuplu o să scriu într-un articol separat. Acum voi încerca să arăt cum s-ar putea preveni fenomenul – deși în prea puține cazuri cel încercat de criză mai are înțelepciunea și resursele de a o face.

Ideal ar fi să privească în jur și să vadă ce diferențe sunt între cum trece prin această etapă el/ea și cum o fac alții – dacă sunt diferențe majore ar fi un prim semn de întrebare. Al doilea pas ar fi să accepte că timpul e ireversibil și nimic din ce ar putea face un om nu schimbă asta. Al treilea ar fi să își găsească un mod propriu și matur de a gestiona schimbarea – bazat pe căutarea unor surse alternative de mulțumire și împlinire, potrivite cu vârsta. A da mai multă atenţie unui hobby, a-și dezvolta o latură artistică niciodată folosită, a începe un proiect caritabil sau o mică afacere personală pentru timpul liber, a face mentorat cu cei mai tineri, a călători, a face mai mult sport, a-și diversifica modurile de a petrece timpul liber, a valorifica pozitiv tot ce s-a acumulat în viață … iată o serie de exemple care – deși nu par la fel de strălucitoare ca cele alese în perioada frenetică a crizei – sunt adaptări viabile și care pavează calea spre o maturitate și ulterior bătrânețe împlinită.

Nu în ultimul rând, consilierea/terapia personală și de cuplu pot face foarte mult pentru a preveni criza sau a-i limita efectele dezastruoase. E prea mult în joc pentru a nu apela la ajutor, dacă este nevoie. In plus, poate că multe persoane ar fi complet ocolite de acest risc dacă ar da atenție, cam toată viața, dezvoltării personale, nu doar la nivel profesional, dar și la nivel psihologic. Fiecare vârstă are atât provocările, cât și satisfacțiile asociate etapei și cu cât cineva le înțelege mai bine, cu atât adaptarea este mai bună și mai aducătoare de satisfacții și împlinire personală.

Articol publicat inițial pe blogul autoarei

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp