Sari la continut
Comunicare

„Mama, Dumnezeu nu ascultă nicio rugăciune, nici pe cele importante… L-am rugat să se termine războiul și, uite, el nu m-a ascultat. Cred că suntem singuri”

Copil refugiat

Foto: Getty Images

Fetița mea cea mică are 5 ani. În una dintre aceste zile, în timp ce o conduceam spre grădiniță, îmi spune:

- Să știi că Dumnezeu nu există!

Încetinesc pasul și o întreb de ce spune asta.

- Păi, știi, nu ascultă nicio rugăciune, nici pe cele importante… L-am rugat să se termine războiul și uite el nu m-a ascultat. Cred că suntem singuri...

În urmă cu câteva zile ne întâlnisem în casa unor prieteni cu Julia și fiul ei Marc, refugiați din Ucraina. Și pentru prima dată, pentru copiii mei, refugiații au primit un nume, un prenume. Fetele mele mi-au spus:

- Până ieri, și ei au avut o casă, un serviciu, o grădiniță, o școală, prieteni, bunici, un tată.

Mi-am dat seama că a fost pentru prima dată când dincolo de empatie, în mintea copiilor mei s-a activat și altceva: amigdala.

Cercetătorii spun că războiul nu face parte din natura noastră și de aceea atât noi, cât mai ales copiii nu putem integra atrocitatea războiului.

Dr. Bessel Van Der Kolk, în cartea sa „The Body Keeps the Score”, numește amigdala „detectorul de fum” al creierului. Aceasta este responsabilă pentru detectarea fricii și pregătirea corpului nostru pentru un răspuns de urgență. Când percepem o amenințare, amigdala sună o alarmă, eliberând o cascadă de substanțe chimice în organism. Hormonii stresului, precum adrenalina și cortizolul, ne inundă sistemul, pregătindu-ne imediat pentru luptă sau fugă.

Deturnați de propria amigdală și inundați de frică și anxietate, adulți și copii deopotrivă nu ne avem în fața răului decât unii pe alții.

Însă este știut că oamenii reușesc să facă față oricărui tip de stres dacă au puțin ajutor. E important să ne simțim în siguranță/acceptați, iubiți și îngrijiți. Familia și prietenii sunt esențiali în momente de criză, mai ales pentru cei mici, în jurul cărora trebuie să se așeze tribul, pentru ca ei să se simtă protejați.

Un studiu* condus de câțiva cercetători de la Northeastern University din Boston a comparat creierul copiilor și al adolescenților în timp ce aceștia priveau fețe îndurerate, disperate și triste. Privind aceste fețe, s-a observat că activitatea amigdalei copiilor a scăzut atunci când mamele lor au fost prezente. 

În fața războiului suntem cu toții vulnerabili și nu avem nici o garanție pentru nimic. Dar avem un lucru imbatabil, un lucru pe care nici tancurile și nici măcar bomba atomică nu ni-l va putea lua. Iubirea față de copiii noștri.

În zilele acestea, când Dumnezeu nu are sens în mintea unui copil de 5 ani (de data aceasta al meu), nu ne rămâne de făcut decât să stăm împreună. Dragi mame, în zilele astea vă rog să stați alături de copiii voștri. Să îi țineți în brațe, să îi asigurați de iubirea voastră. Amânați delegațiile sau orice alte îndatoriri care v-ar putea ține departe de ei. Astăzi, responsabilitatea minților noastre și ale copiilor noștri ne aparține. Rămâneți alături de ei, strângeți rândurile în familie și cu prietenii voștri. Întăriți tribul vostru prin prezență.

Vorbiți despre război între voi, plângeți împreună, exprimați-vă sentimentele, încurajați-vă. Adaptați cuvintele voastre vârstei copiilor, dar vorbiți despre tot ce vă doare.

Faceți cât mai multe lucruri împreună, învățați să meditați sau să vă rugați împreună, mâncați în familie și să îmbrățișați-vă mult, cât mai mult.

Amintiți-vă de minunatul film al lui Roberto Benigni, La Vita e bella, iar dacă nu l-ați văzut uitați-vă la el împreună cu copiii voștri.

Și nu uitați La vita e bella doar prin capacitatea noastră de a rămâne umani în fața dezumanizării.

- ...nu suntem singuri, i-am spus eu, ne avem unii pe alții.

Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Cine l-a învățat pe copilul acela că rugăciunile, like-urile, share-urile pot opri războaie, calamități, pandemii, tot ăla/aia să-i respecte concluzia la care copilul a ajuns cu propria-i minte. Pentru că deja acel copil e mai matur decît wannabe mentorul lui.
    N.B.: Acest articol are 142 comentarii și 70 distribuiri înainte să scriu acest prim comentariu aici. Cîți din ei credeți că au citit articolul?
    • Like 5


Îți recomandăm