Una dintre cele mai mari temeri ale multor oameni este să vorbească în public. Pentru unii, spaima de a articula câteva fraze în fața unei audiențe e aproape la fel de mare ca spaima de moarte.
Cu atât mai mare poate fi anxietatea pentru cineva care ajunge pe una dintre cele mai mari scene ale lumii, pentru a cânta în fața unui public avizat și exigent. „Mulți dintre cei mai celebri muzicieni au avut întotdeauna o frică uriașă de a urca pe scenă, dar ajunși acolo, aproape împinși, făceau lucruri mărețe”, spune violistul român Răzvan Popovici, într-o discuție cu psihiatrul Gabriel Cicu,
„Mergi pe scenă, unde trebuie să îți păstrezi mintea clară, să reziști psihic și să livrezi o piesă în fața publicului. De acolo vine presiunea perfecțiunii. Trebuie să cânți o sonată de Brahms, pe care ascultătorii poate o știu deja în trei versiuni. Iar tu trebuie să fii perfect. Însă când depășești această presiune, lucrurile se schimbă”, mărturisește el.
Răzvan Popovici cântă la violă. S-a născut la Bucureşti într-o familie de muzicieni şi a început studiul violei cu tatăl său, Mugur Popovici. A studiat la Salzburg, Paris şi Freiburg cu Peter Langgartner, Jean Sulem şi Wolfram Christ. A cântat ca solist în sala Filarmonicii din Köln, Festspielhaus Baden-Baden, Ateneul Român din București, Prinzregententheater din München şi Théâtre des Champs-Elysées din Paris. Răzvan a fondat SoNoRo, un festival de muzică de cameră care se desfășoară la București și a ajuns la cea de a XV-a ediție.
A cunoscut mulți muzicieni. A cunoscut și unii muzicieni care au coșmaruri. „Unii muzicieni pot dezvolta și probleme psihice pe termen lung pentru că să greșești rău în Carnegie Hall la New York nu e o mare bucurie. Impactul poate fi foarte mare. Unii muzicieni au coșmaruri recurente, eu sunt fericit că nu am. Dar prieteni ai mei visează că ajung la sala de concert și nu au partitură și trebuie să cânte pe dinafară și nu știu piesa.”
Răzvan Popovici a găsit o cale pentru a scăpa de trac. Pregătirea. „Întâi sunt celebrele 10.000 de ore pe care să le investești în orice lucru serios ca să ajungi la un adevărat nivel. La împlinire. În cazul muzicianului sunt piese diverse pe care le înveți, trebuie să aprofundezi, trebuie să le studiezi să depășești problemele tehnice, să rezolvi problemele muzicale. În cazul unui concert cu orchestra să te pregătești și apoi te duci acolo să livrezi. Cam asta e. Și trebuie să știi atât de bine încât cu tot tracul, cu toate emoțiile și cu tot ce se mai întâmplă în sală, căci în fiecare concert apar lucruri imprevizibile care îți distrag atenția, tu trebuie sa fii mai departe super concentrat și să reușești să supraviețuiești”, spune violistul.
Mai jos, un fragment din discuția pe care o puteți urmări integral în materialul video de la începutul articolului.
Gabriel Cicu: Răzvan, bine ai venit la această conversație despre impactul sănătății mintale și muzică. Ce crezi, există o legătură între sănătatea mintală și muzică? Tu cum o simți?
Răzvan Popovici: Să fac muzică e de fapt o bună parte a vieții mele, deci mi-e greu să fac o diferență. Fiind o persoană echilibrată, aș îndrăzni să spun că am avut șansa să pot să mă dezvolt prin muzică, și cu muzica. Mă face să progresez. Cred că e cel mai important lucru, ca muzician înveți mereu piese noi. Trebuie să fii inventiv, să rezolvi problemele tehnice, problemele muzicale. Apoi mergi pe scenă, unde trebuie să îți păstrezi mintea clară, să reziști psihic și să livrezi o piesă în fața publicului. De acolo vine presiunea perfecțiunii. Trebuie să cânți o sonată de Brahms, pe care ascultătorii poate o știu deja în trei versiuni. Iar tu trebuie să fii perfect. Însă când depășești această presiune, lucrurile se schimbă.
Gabriel Cicu: Tu cum te simți după toate astea?
Răzvan Popovici: Dacă este bine te simți extrem de împlinit și fericit, dacă se întâmplă scăpări ești cumva dezamăgit, ești un pic trist. Dar trebuie să treci peste, să reziști, asta înseamnă progresul în artă. Orice înfrângere sau orice moment neîmplinit te duce la o împlinire post concert.
Gabriel Cicu: Ce înseamnă să reziști?
Răzvan Popovici: Se întâmplă să fii nemulțumit de un concert. Imaginează-ți că faci o greșeală sau ai o scăpare majoră într-o sală celebră. Unii muzicieni pot dezvolta și probleme psihice pe termen lung pentru că să greșești rău în Carnegie Hall la New York nu e o mare bucurie.
Gabriel Cicu: Atât de mare poate fi impactul.
Răzvan Popovici: Impactul poate fi foarte mare. Unii muzicieni au coșmaruri recurente, eu sunt fericit că nu am. Dar prieteni ai mei visează că ajung la sala de concert și nu au partitură și trebuie să cânte pe dinafară și nu știu piesa.
Gabriel Cicu: Și muzicienii au anxietăți.
Răzvan Popovici: Cum să nu, sigur că da, dar și prezența unei anxietății îți dă o anumită fragilitate și sensibilitate care te face să cânți mai bine. Cineva care este extrem de pragmatic și extrem de matematic nu o să reușească să se împlinească în poezia muzicii, și în chestiunea divină a muzicii care, dacă îți iese, este foarte benefică atât pentru tine cât și pentru public.
Gabriel Cicu: Faci o legătură foarte frumoasă între anxietate, emoționalitate și sensibilitate. În lumea mea, anxietatea e ceva rău.
Răzvan Popovici: Mereu este vorba de o emoție, dar și de o anumită teamă. Mulți dintre cei mai celebri muzicieni au avut întotdeauna o frică uriașă de a urca pe scenă, dar ajunși acolo, aproape împinși, făceau lucruri mărețe. Deci nu toți sunt extrem de detașați și relaxați. Însă cu cât ești mai bine pregătit și cu cât ai mai multă experiență pe scenă, acestea două îți dau o liniște care te face de obicei să nu ai trac, și dacă ai trac să fie pozitiv. Da, te duci acolo și trebuie mereu să câștigi.
Gabriel Cicu: Pui foarte mult accent pe pregătire. Ce înseamnă pregătire? Care sunt componentele?
Răzvan Popovici: Întâi sunt celebrele 10.000 de ore pe care să le investești în orice lucru serios ca să ajungi la un adevărat nivel. La împlinire. În cazul muzicianului sunt piese diverse pe care le înveți, trebuie să aprofundezi, trebuie să le studiezi să depășești problemele tehnice, să rezolvi problemele muzicale. În cazul unui concert cu orchestra să te pregătești și apoi te duci acolo să livrezi. Cam asta e. Și trebuie să știi atât de bine încât cu tot tracul, cu toate emoțiile și cu tot ce se mai întâmplă în sală, căci în fiecare concert apar lucruri imprevizibile care îți distrag atenția, tu trebuie sa fii mai departe super concentrat și să reușești să supraviețuiești.
Gabriel Cicu: Deci în această pregătire pui accept pe disciplină și educație, educație în sensul de studiu.
Răzvan Popovici: Sigur că da, dar după toate lucrurile acestea trebuie pur și simplu să faci muzică. Și acela e momentul de grație în artă, când ajungi acolo și depășești tehnicalitățile și reușești să te duci să cânți pentru muzică, pentru public.
Gabriel Cicu: Cum a fost acest moment pentru tine?
Răzvan Popovici: Nu se întâmplă întotdeauna și nici nu știi când se va întâmpla, asta este fantastic în muzică. Poți să ai un concert de casă, unde sunt poate 10 -15 ascultători sau poți fi la Carnegie Hall sau la Ateneul Român sau la Viena sau la Paris, unde sunt mii de oameni în sală și niciodată nu știi cum va fi. Uneori poți să ai o emoție extraordinară în fața celor 10-15 oameni și să cânți la Paris sau la Viena făra niciun trac, absolut suveran și să fii complet împlinit de ce ai făcut.
Gabriel Cicu: Deci există transcederea prin muzică.
Răzvan Popovici: Sunt mai multe componente într-un concert care trebuie împlinite ca să ajungi la starea care poate să depășească normalul, să ajungi în contactul cu divinul, când sferele vibrează și când tu cânți complet detașat de totul. Publicul ascultă complet detașat de gândurile cotidianului și se creează acea energie extraordinară în sală când toată lumea este extrem de concentrată, dar foarte detașată. Și doar muzica răsună pentru că de asta sălile în care se cântă muzica clasică sunt singurul loc unde e liniște totală și unde liniștea vibrează și unde liniștea e atât de benefică pentru ascultător. Și, evident, când se întâmplă să sune un telefon sau să se ridice cineva, să cadă o geantă, să se trântească o ușă, asta deranjează liniștea sferelor. Liniștea e atât de importantă și nu pentru că muzicienii sunt nebuni și vor liniște, ci pur și simplu. O piesă de Schubert, de Bach, de Enescu, de Mozart, începe din liniște, se termină în liniște, iar între părți e liniște. Deci cred că un concert este o sursă terapeutică incredibilă. Când un concert iese bine e așa: muzicianul este pregătit și reușește să redea partitura cu însuflețire, cu inspirație, cu ardoare, cu toată inima, cu toată ființa lui. Publicul ascultă extrem de atent și dă atenție, asta e de fapt foarte multă energie pe care noi muzicienii o captam. Apoi acustică e foarte bună. Și atunci se creează această atmosferă, care îi ajută pe toți să depășească atmosfera de sală de concert dintr-un oraș. Te simți elevat.
Gabriel Cicu: Noi spunem în sănătate mintală că procesul de a ajunge la această stare de transcedere este un instrument terapeutic perfect. Sunt multe feluri prin care se poate ajunge la asta, sunt tehnici orientale, ca yoga sau meditație, dar se spune că cel mai universal este muzica, este o stare care este un medicament pentru sănătate mintală.
Răzvan Popovici: Da, și ce este foarte frumos este că muzica ajută omul să se înalțe, să devină mai bun, să devină mai frumos. O muzică te poate răscoli, te poate calma, te poate relaxa, fiecare piesă bună are din toate; doar toate piesele care sunt bune au un pic de umor în ele, o piesă fără umor nu este o piesă bună.
Gabriel Cicu: Tu vorbești acum despre muzică, și în același timp despre sentimente, umor, bucurie. Unde se întâlnesc?
Răzvan Popovici: Muzicianul e ca un actor. Compozitorul compune ceva, se lasă inspirat de amintiri, de stări de spirit, stări sufletești, de întâmplări din viața lui, de fericire, de dezastru, de pierderea cuiva. În fine, sunt tot felul de motive pentru care un compozitor scrie o piesă, și când tu ca muzician iei piesa prima dată începi să o citești, să o studiezi, să vezi, atunci tu ești un mediu. Dacă sunt douăzeci de muzicieni fantastici, vor fi douăzeci de interpretări diferite. În multe aspecte și multe colțuri și porțiuni, într-un frame care este dictat de partitură, și asta este o chestie extraordinară cu marii muzicieni pentru că te duci la un concert și chiar dacă ai ascultat, eu știu, Simfonia a III-a de Beethoven, sau aceasta de Ceaikovski, sau a patra de Brahms, la fiecare dirijor este un pic altfel și la alta orchestră. Și asta e lucru lucru foarte frumos.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.