foto: Profimedia
Se așază în fața mea, în tramvai, cu un oftat. Îmi atrage atenția când, politicoasă și amabilă, îmi spune că bagajul meu (o pungǎ de hârtie cu o haină al cărei număr merg să-l schimb într-un magazin) ar fi în pericol să se răstoarne. Îi explic că, deși având baza de susținere relativ mică față de înălțime, fiind ușor, șansele de răsturnare sunt relativ mici. În plus, latura mare a dreptunghiului de la bază este pe direcția de mers a tramvaiului și, oricum, pachetul e sprijinit și de antebrațul meu, pe marginea de lângă geam, unde e așezat ca să nu stingherească trecerea pe culoar.
Nu trec treizeci de secunde și doamna se lamentează că a fost nevoită, din nou, să valideze abonamentul în tramvai: „ce e tâmpenia asta, să validez un abonament? Dacă e abonament e clar că e valid. Doar ca să-ți ia datele…”. Ne dăm cu părerea, și eu și însoțitorul meu, că, deși nu suntem specialiști în speța în cauză, ar avea o noimă; de exemplu, prelucrarea statistică a datelor ar putea arăta o încărcare a liniei respective, un moment de vârf, un număr mediu de utilizări zilnice, lunare etc. Datele respective ar putea servi la introducerea mai multor tramvaie (sau scoaterea și mutarea pe altă linie, după caz) pentru eficientizarea traficului de călători sau pentru stabilirea unui preț pe abonament; în fond, trăim într-o economie de piață, iar statul ar trebui să aibă aceleași modalități de considerare a prețurilor ca și privatul. Or fi și alte considerații, probabil. În orice caz, astea două n-au contat în argumentația noastră; concluzia doamnei a fost: „ei pe naiba, să-ți ia datele, asta vor”.
Pentru susținerea argumentului domniei sale a venit cu altă speță: „dumneavoastră știți că toate cărțile de identitate care nu sunt electronice, care se schimbă de ceva vreme, au termen de valabilitate 2031?”. Mă gândesc un pic și-mi amintesc că așa e și a mea și îi și spun asta. Și mai departe? Păi, mai departe, spune doamna: „aceasta este o măsură pentru a forța pe toată lumea să-și schimbe cartea de identitate cu una electronică; deci înțelegeți că vor să știe tot despre noi?”. Răspunsul nostru este că oricum statul știe tot, pentru că toate documentele cetățenilor corecți sunt la toate arhivele, în toate dosarele cu șină, în exemplare multiple. Doar că nu sunt accesibile ușor, probabil, și că, poate, în cazul unor infracțiuni, autorităților le-ar veni mai greu să acționeze. Așa că nu vedem care e riscul de a avea o carte de identitate electronică. Ba, mai mult, când călătoream mult cu avionul și eram în tranzit (nu mai vorbim de perioada non-UE și perioada non-Schengen), ne uitam cu jind cum alte naționalități treceau instantaneu prezentând acte de identitate în format electronic direct la automate și evitând ghișeele unde verifica staff-ul de graniță. „Ei aș”, zice doamna, „tot pentru date, vă spun eu dacă nu știți, doar am lucrat treizeci de ani cu baze de date” (relatare aproximativă, dar asta era esența).
Reflectam la ce să zic. Să contrazici? E un dead end. Să nu zici nimic? Sună a comoditate, lașitate sau iresponsabilitate socială. În orice caz, până să apuce vreunul dintre noi să mai dea vreun argument, doamna aruncă încă o bombă (și ultima): „ca și în pandemie, când ne-au băgat pe gât vaccinurile; păi dumneavoastră știți ce e acest ARN mesager, știți ce conțin vaccinurile astea? Vă spun eu: vor să ne modifice ADN-ul, vaccinurile astea sunt cancerigene”.
De vreo trei ani nu mă mai uit pe rețelele sociale pentru că sunt atât de cronofage aceste discuții, rostogolite la nesfârșit în grupuri care se autodesființează intelectual, pentru că niciunul nu iese de acolo să se ducă către o sursă științifică de încredere. Și iată că ideea se rostogolește din social media și pică în tramvai. Din experiență știu că e aproape imposibil de parat o astfel de lovitură. Începe însoțitorul meu să-i explice ceva ce ar fi sunat, din câte știu, astfel: „Vaccinurile COVID-19 pe bază de ARN mesager conțin instrucțiuni genetice care spun celulelor noastre să producă temporar proteina Spike a virusului SARS-CoV-2. Sistemul imunitar recunoaște această proteină ca fiind străină și dezvoltă anticorpi și memorie imună, fără ca virusul să fie prezent sau să se poată replica. ARNm nu intră în nucleu și nu modifică ADN-ul; ARNm este rapid degradat după ce informația este folosită. Răspunsul imun rezultat protejează împotriva formelor severe de boală”.
N-a apucat să termine. Pentru că doamna nu era interesată să asculte, ci doar să vorbească. Așa că a intervenit peste el cu alte considerații, buluc, nu prea logice, și finalizând cu „dumneavoastră sunteți medic?”. La întrebare i-a răspuns că nu, dar că madama din fața doamnei (adică eu), întâmplător, este, așa că poate ar obține informații mai consistente de la mine.
Ei, dar aici a părut că doamna și-a găsit o persoană potrivită pentru a-i da lecții. S-a îndreptat spre mine, întrebându-mă dacă cunosc cutare sau cutare surse (se referea la social media, internet, în general așa-zise „mărturii” ale unor persoane care Dumnezeu știe cine-or fi) și dacă-i cunosc pe doctorii cutare și cutare de pe internet care susțin x și y, inclusiv cele menționate de dânsa anterior. Pe scurt, scopul răspunsului meu, după ce am reușit să o fac să tacă pentru scurt timp, întrebând-o dacă dumneaei știe ce sunt vaccinurile, dacă cunoaște și vaccinuri „bune”, câte tipuri de vaccinuri cunoaște și pentru ce afecțiuni, de unde știe sau ar putea ști ce conțin acestea și de unde știe sau ar putea ști un doctor care i-ar prescrie dânsei un vaccin sau un medicament oarecare (doamna afirmând totuși că, deși industria farmaceutică e pusă și ea pe fapte rele, nu neagă utilitatea unor medicamente), a fost să-i ofer niște direcții informative.
I-am spus că numele vehiculate ca fiind „doctori”, ale celor de la care își ia dânsa sursele, pare-se, nu le cunosc. De altfel, sunt câteva zeci de mii de doctori de diferite specialități în România, așa că nu aș putea să-i știu pe toți și nici opiniile lor (or fi și doctori cu diplomă, antivacciniști, nu neg). I-am mai explicat și că un medicament ajunge pe piață după un proces riguros care începe cu cercetarea preclinică și continuă cu studii clinice în mai multe faze, pentru a demonstra siguranța și eficacitatea. Datele obținute sunt evaluate de autoritățile de reglementare (precum EMA sau FDA), care pot acorda autorizația de punere pe piață doar dacă beneficiile depășesc riscurile. După aprobare, medicamentul rămâne monitorizat continuu pentru siguranță în utilizarea reală.
Cât despre „ce conține un medicament”, i-am sugerat ca, ori de câte ori primește o prescripție, să citească prospectul medicamentului sau, dacă vrea mai multe informații, mai detaliate, să citească Sumarul Caracteristicilor Produsului, pe care îl găsește oricând pe site-ul Agenției Naționale a Medicamentului. I-am mai explicat și că acest din urmă document este consultat de medici ori de câte ori au nevoie de informații pentru prescriere sau când este actualizat cu informații noi cu privire la eficiență sau siguranță. Actualizare care se face prin supravegherea post-marketing (farmacovigilența), care reprezintă monitorizarea continuă a siguranței unui medicament după autorizare și utilizare pe scară largă. Scopul este identificarea reacțiilor adverse rare sau tardive și evaluarea permanentă a raportului beneficiu–risc.
De altfel, în România, personalul medical are obligația legală de a raporta orice reacție adversă suspectată către Agenția Națională a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale din România (ANMDMR). Raportarea se face indiferent de gravitate sau de certitudinea legăturii cauzale cu medicamentul. De asemenea, pacienții pot raporta direct reacțiile adverse observate, fără a fi necesar intermediarul medical, folosind formularele puse la dispoziție de ANMDMR. Aceste raportări contribuie la detectarea timpurie a problemelor de siguranță și pot duce la actualizarea prospectului, restricții de utilizare sau retragerea medicamentului.
Cred că am reușit, explicând calm aceste lucruri, în scurtele momente în care reușeam să zic și eu ceva, să o fac puțin să cugete. Doar puțin. Doamna a rămas bulversată, căutând cu disperare pe telefon, făcând scroll, scroll… Ah, nu, nu a fost o ceartă; ne-am despărțit amiabil când ne-am dat seama că ne prinsese discuția și era să ratăm stația-țintă. „Ne pare rău că trebuie să întrerupem discuția, dar noi coborâm aici; ne-a făcut plăcere să vă cunoaștem, vă dorim multă sănătate.”
Surpriza a urmat după coborârea din tramvai: o doamnă ne-a ajuns din urmă în doi pași făcuți pe peron și ne-a spus cu entuziasm: „Doamne, câtă răbdare ați avut, ce noroc că mai există oameni capabili de dialog calm; chiar discutam asta cu jurista noastră, îmi venea și mie să intervin, dar jurista a spus să ascultăm, că pare o discuție între doi doctori. Însă nu cred că doamna era doctor, nu?”. I-am zis că mai probabil nu, având în vedere spusele doamnei cum că se ocupase de baze de date. Ne-a mulțumit, mai cu seamă că „n-ați observat că se făcuse liniște în tramvai, erau o mulțime de tineri care vă ascultau cu interes?”. Ce să mai zici, na că s-a mutat social media în tramvai și ne-am trezit și persoane publice.
Urmăriți Republica pe Google News
Urmăriți Republica pe Threads
Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp
Alătură-te comunității noastre. Scrie bine și argumentat și poți fi unul dintre editorialiștii platformei noastre.
De fapt, de aici pleacă marea degringoladă, pentru că dacă nu ar exista niciun singur medic antivaccinist, problema ar fi mult mai simplu de tranșat: ai avea doar două opțiuni, fie sfatul medicului specialist susținut de toți membrii comunității medicale, fără excepție, fie surse non-medicale, în principal de pe rețelele de socializare.