Sari la continut
Republica
Prevenție

Nu le mai dați scutire la sport! Dacă „bat mingea”, copiii dvs. vor fi mai buni „la română și matematică”

copil la ora de sport

 Foto Getty Images

Perspectiva mea asupra subiectului educația fizică în școală este dublă: profesională - un punct de vedere al unui medic pasionat de medicina modului de viață, dar și personală, amintindu-mi de experiența educației fizice din cursul anilor de școală, dar și observând, în decursul anilor, experiența copilului meu, acum adult.

La școala gimnazială, unde prin anii 2010 învăța fiica mea, era cam așa: „astăzi profu’/profa’ a venit târziu și am făcut 10 minute de încălzire și atât”, sau „n-am făcut ora, pentru că sala de sport era ocupată și afară era prea frig”, sau „n-am avut unde să ne schimbăm, că vestiarele...” Să nu mai vorbesc despre numărul mare de copii care veneau cu scutire pentru ora de educație fizică. Greu de spus care ar fi putut fi motivația medicală, în cazul multora. Să nu mai vorbesc despre părinții care ignorau complet aceste ore, ca nefiind importante și care nu-i stimulau pe copii să participe nici măcar la amărâtele alea două ore de educație fizică (sau doar una, la un moment dat) ce mai rămăseseră în programul săptămânal, după ce au fost adăugate materii sau ore peste ore, care nu au contribuit nici la dezvoltarea fizică, nici la cea intelectuală. 

Sună cunoscut, nu-i așa? Zilele trecute discutam cu o doamnă, o relativ proaspătă mămică revenită la lucru din concediul de maternitate, tare îngrijorată că experiența ei, săracă de educație fizică din școală, va avea să fie și mai săracă pentru copilul ei, peste câțiva ani, când va fi ajuns la vârsta școlară.

Generația mea, așa-zisă „cu cheia la gât”, avea, din fericire, multe zile de iarnă cu zăpadă. Și frig, iar uneori spânzura deasupra un „soare cu dinți”, cum zicea mama, care striga în urmă-mi „și scoate căciulă aia din geantă, pune-ți-o pe cap, că de aia îi zice căciulă”. În școala generală nu făceam mai mult de 5-10 minute până la școala de cartier, dar, când era zăpadă, plecam uneori și cu jumătate de oră mai devreme, că erau ceva ghețușuri de alunecat pe drum, sau vreo bulgăreală în curtea școlii. Nu doar iarna era frumos afară, vara era la fel de frumos. Odată, vara, la final de an școlar, am întârziat la festivitatea de premiere, pentru că îmi julisem genunchii din cauza patinelor cu rotile ale căror rulmenți începuseră să se blocheze pe neașteptate. Eram un copil premiant, învățam repede, iar activitățile fizice, jocurile din fața blocului mă motivau să mă concentrez, pentru a termina cât mai repede orice temă pentru acasă. Problemele de mate „zburau” rapid după ce învățam teoremele predate, iar celelalte materii aveau și ele cheia lor. Iar la școală orele de educație fizică erau așteptate cu maaare nerăbdare! Pentru că se țineau, negreșit, și era loc pentru toată lumea, fie că aveam abilități pentru unele, fie pentru altele. Iarna, dacă era prea frig afară, aveam de făcut niște exerciții fizice, un fel de fitness… în sala de sport. Dar cele mai multe ore se țineau afară, iar la școala noastră se practicau fotbalul, handbalul, atletismul. Aveam și colegi deloc dornici să se miște, unii nu erau atrași de educația fizică, alții nu prea aveau abilități sportive. Dar toată lumea se adapta și făcea un minimum de exerciții, profesorii nu lăsau pe nimeni în urmă, și fiecare se implica atât cât putea, după abilități și entuziasm. Mie îmi plăcea să joc handbal și jucam cu pasiune. Când se termina ora, eram cu toții îmbujorați și transpirați, energizați și fericiți. Mă rog, cel puțin unii dintre noi. Dar cei care nu erau la fel de fericiți, erau și ei cel puțin energizați. Iar dacă urma vreo oră mai grea, parcă rotițele se mișcau mai repede și mai bine. Și erau multe ore de sport, școala se făcea de luni până sâmbăta inclusiv, și cred că aveam o oră de sport cam în fiecare zi. Nu știu dacă performanțele mele școlare de excepție de atunci erau influențate și de activitatea mea fizică, însă recent, studiind medicina modului de viață, am găsit niște date care arată că, într-adevăr, activitatea fizică de cel puțin o oră pe zi, zilnic, poate crește performanța școlară a elevilor. Sigur că doar unii dintre noi pot ajunge savanți de renume mondial, sper sa nu creez ambiții deșarte părinților prea ambițioși. În orice caz, eu n-am ajuns și nici nu mă deranjează asta.

Anii au trecut, activitatea fizică a scăzut în intensitate, începând din perioada de liceu. De altfel, adolescența este, în general, o perioadă caracterizată de scăderea exercițiului fizic. Pe adolescenți nu-i mai poate influența decât grupul de amici. Dacă asupra copiilor mai mici familia poate avea o influență majoră asupra activității lor fizice, adolescenții sunt într-o altă lume, puțin accesibilă părinților, oricât le-ar fi aceștia din urmă de apropiați. „Cheia” lor este ca grupul din care fac parte să fie sportiv, dinamic, înclinat spre activitate fizică. Și ce te faci într-o societate al cărei „model” este mai degrabă sedentarismul?

La școală aveam toate condițiile pentru exercițiu fizic și sport: teren de fotbal, de baschet, atletism puteai face de asemenea. Ba mai era liceul Vasile Alecsandri de la Galați dotat și cu un bazin de înot. Dar, deh, adolescența e adolescență, în orele de sport mai cochetezi cu careva, mai rezolvi vreo temă la mate... Da, mai făceam și din astea, norocul meu că eram iute și culmea, eram chiar la secția de matematică-fizică. Se redusese însă activitatea fizică la școală, ce să-i faci.

Am avut însă un fel de „noroc” în cei patru ani de liceu. „Noroc”, spun eu, pentru că m-a ajutat să compensez reducerea exercițiului fizic.

„Din păcate”, ar spune majoritatea celor ce au trăit acele vremuri, transportul în comun era un dezastru în anii 80, autobuzele puține și de multe ori neîncăpătoare ne făceau să o luăm pe jos spre casă. Iar eu aveam de mers vreo 5 kilometri și, dacă o luam pe ocolite, pe faleza Dunării, poate chiar vreo 6-7. Nu era bai, de obicei mergeam în gașcă și cu voie bună. Făceam vreo oră sau și mai mult, dar era un mod atât de bun de aerisire mentală și oxigenare musculară, chiar dacă orele de sport nu mai erau cine știe ce. Ei, și să fi văzut iarna. Când mă trezeam dimineața și vedeam pe geam, dincolo de dantela florilor de gheață, serenitatea albă și zăpada cu adâncime de vreun metru, ce îngropa pașii și amortiza zgomotele, mă îmbrăcam repede și îmi creștea inima cu gândul la ce urma. Pentru că ajungeam în stația de autobuz de la capătul orașului. Stația goală, și de oameni și de autobuze, iar uneori buldozerele de deszăpezit încă nu trecuseră pe acolo. Așa că aveam două alegeri: să aștept vreo oră, două, să vină un autobuz care ar fi plecat din stație cu greu, încărcat de oamenii care atârnau și pe scară, sau să o iau pe jos, prin nămeți. Și ghici ce era de ales? Așteptam să mai apară vreunul sau doi dintre colegii din cartier și… hai la drum. Ne amuza gândul că vom avea o scuză bună pentru a nu fi trecuți absenți în catalog la acea primă oră. Iar mersul prin nămeți era o adevărată provocare din punct de vedere fizic, însă nimic de speriat, nici pentru noi, nici pentru părinți.

Ca o scurtă paranteză - astăzi te minunezi de neputința proiectată de unii părinți asupra copiilor lor, când îi vezi cum, ducându-i la grădiniță sau chiar la școală în clasele mici, cu mașina, îi poartă în brațe de la mașina parcată pe trotuarul din fața grădiniței sau școlii, și până la ușă, de parcă bietul copil n-ar avea mâini și picioare și n-ar ști să meargă singur. 

Și-apoi, în copilăria mea mai era și patinoarul. Părinții mei îmi luaseră patine, cu greu, „cu pile”. Dar învățasem să patinez, chiar dacă aveam patine cu 2 numere mai mari („să ajungă până nu mai crește piciorul, că nu se știe dacă mai găsim altele”), la patinoarul acoperit, faima Galațiului încă din anii 70. Și mergeam frecvent, de multe ori pe jos dus-întors pe jos, din cauza rețelei insuficiente de autobuze și trolee. Cred că dacă aș fi avut o brățară de numărat pași, cum e moftul zilelor noastre, aș fi bătut orice record și orice concurs de pași, atât de mult mergeam pe jos sau pe patine.

A urmat apoi studenția în București. Îmi amintesc că am avut în anul întâi niște ore de educație fizică, dar erau formale și tot ce a contat a fost proba de la final și nota. Și cu asta s-a cam încheiat. Și, ca orice adult „normal” în România, s-a instalat sedentarismul aproape absolut. Care a durat ani mulți. De ce spun „normal”? Îmi amintesc de paradigmele societății din „epoca de aur”. Între paradigmele astea era una care spunea despre activitatea fizică și sport la adulți cam așa: „adulții nu se joacă, se ocupă cu treburi serioase; copiii se joacă”. Desigur, treburile serioase însemnau construirea socialismului, nu și menținerea unui corp sănătos prin exercițiu fizic și nutriție echilibrată. De fapt, cele două cuvinte „nutriție” și „echilibrată” nici măcar nu trebuie alăturate atunci când vorbim despre perioada dinainte de 89’. Și chiar și în anii 90’ lucrurile au stat prost, nu atât din cauza lipsei produselor, care au început să apară prin liberalizarea pieței, cât din cauza neștiinței de a mânca, ce, când, și cât trebuia, sau din cauza veniturilor mici.

Spre 30 de ani mi-a venit ideea să-mi iau o pereche de role, iar pentru o perioadă de vreo 5 ani am mers la sală. Aveam nevoie și să slăbesc, luasem multe kilograme, mai ales că, după o perioadă de sedentarism, urmase o sarcină, sedentară de asemenea, o naștere.

Pe la 40 de ani observam cu tristețe că școala fiicei mele (gimnaziu pe vremea aceea) nu mai avea ritmul și programul și minunăția orelor de educație fizică și sport de pe vremea copilăriei mele. Este unul dintre puținele lucruri regretabil a nu fi fost continuate din perioada comunistă.

Și ea, ca și mine, a urmat un liceu de top din punctul de vedere al accesului la studii superioare. De data asta în București. Iar apoi a urmat studenția și nici măcar facultatea de medicină nu stimulează studenții să facă exercițiu fizic. Mă rog, asta nu este o noutate, așa cum spuneam mai sus.

Din păcate ne-a fost dat să trăim și această pandemie și a fost chiar surprinzător să aud că una dintre doamnele care țineau curs, pe la începutul pandemiei, când cursurile s-au făcut online, le-ar fi spus la un momentan dat cam așa: „Deschideți-vă camerele video, nu contează că sunteți obosiți sau că arătați rău, contează doar că ăsta este regulamentul”. Oare de ce în regulament n-o intra și să facă zilnic o oră de exercițiu fizic, sau să se introducă un curs despre medicina modului de viață? Chiar discutam cu niște medici din Israel, în cadrul congresului ELMO din toamna trecută, care spuneau că au introdus nu doar cursuri, ci și programe de medicină a modului de viață: nutriție, exercițiu fizic, managementul stresului etc, pentru studenții la medicină. Niște doctori formați în acest spirit ar putea fi nu doar mai sănătoși și mai performanți, ci și un exemplu pentru pacienții lor.

În fine, una peste alta, avem o societate puțin activă și de la asta ni se trag destul de multe. Inclusiv faptul că solicitările de la cabinetul medicului de familie vin, majoritar, de la oameni de vârstă medie sau înaintată, cu afecțiuni cronice. E drept că astea sunt determinate, în 80% din cazuri, nu doar de sedentarism, ci și de nutriția deficitară, plus cea mai răspândită și mai greu de tratat adicție dintre toate – fumatul. Sedentarismul însă se întinde că o pată de ulei și, mai nou, se „deprinde” încă din copilărie.

Iar nutriția este „predată”, în zilele noastre, în toate modurile, de către influencers în social media, sau pe aplicații, uneori având la baza principii corecte, alteori nu, cum este, cazul acestei diete keto atât de intens promovată.

Și, pentru că scriind acest articol mă pun și în papucii Dr.Lifestyle (doctorul care te ține departe de el), haideți să vedem dacă nu am putea să „vindecăm” împreună, acest punct nevralgic al societății - educația fizică în școală.

Dacă sunteți părinți, propuneți copiilor activități din care să faceți parte. Legătura dintre voi se întărește, și nimeni nu rămâne în urmă ancorat în sedentarism. Ah, și dacă copiii sunt mici și îi lăsați să se joace o oră într-un loc de joacă, timp în care citiți pe o bancă, ar fi mai bine, pentru voi, pentru copiii voștri, dar și ai altora, să nu fumați în preajma locurilor de joacă. Fumatul pasiv îmbolnăvește, la fel ca și cel activ.

Rezistați tentației de a cere medicului scutire medicală pentru orele de educație fizică ale copilului, orice s-ar întâmpla, dacă copilul este apt pentru aceste activități. „Confortul” obținut prin scutirea copilului va avea, poate, urmări în starea de sănătate a adultului.

Dacă sunteți profesor sau inspector școlar, susțineți introducerea unui program de educație fizică în școli de o oră în fiecare zi. Ce ar putea să nu meargă bine? 

Dacă sunteți medic de medicină școlară, lucrați în echipă cu profesorii de sport și cu managementul școlii, este imposibil să nu ia în considerație dorința și argumentele dumneavoastră de a susține educația fizică, din moment ce acest lucru este în beneficiul copiilor.

Dacă sunteți medic, rezistați tentației de a răspunde „pacientul nostru, stăpânul nostru” și nu eliberați scutire medicală pentru orele de educație fizică decât dacă acest lucru se impune, într-adevăr. Cred că sunteți de acord cu mine că majoritatea copiilor sunt apți pentru educație fizică și sport și nu invers.

Motivația pentru exercițiul fizic? Oare nu sunt de ajuns următoarele? Crește performanța școlară, scade riscul de depresie în adolescență, scade riscul bolilor cardiovasculare la adulți, întârzie deteriorarea cognitivă la vârstnici.

Se spune că „exercițiul fizic este medicament”. Și asta pentru că, pe lângă efectul benefic, preventiv primar, la oamenii sănătoși, are și un efect de reducere a simptomelor la anumite categorii de pacienți, în anumite condiții – prevenție secundară. Pentru unii intensificarea activității fizice poate începe chiar de mâine, odată ce motivația este asigurată; și asta fără niciun fel de risc. În cazul altora însă, sedentari, supraponderali sau suferind de boli cronice, este nevoie de îndrumare, pe care orice medic de familie sau de altă specialitate ar putea să o facă. Siguranța este importantă în egală măsură, iar sfatul profesioniștilor în domeniul sănătății cu privire la modul de viață ar trebui să fie cel puțin pe picior de egalitate cu recomandările de tratament farmacologic.

Ce ziceți, încercăm împreună să inversăm spirala descendentă? 

Proiect susținut de Rețeaua de sănătate REGINA MARIA – partener principal de obiceiuri sănătoase.

Un demers educativ, menit să stimuleze mintea și corpul pacientului modern.

Urmăriți Republica pe Google News

Urmăriți Republica pe Threads

Urmăriți Republica pe canalul de WhatsApp 

Îți recomandăm
Abonează-te la newsletterul Republica.ro

Primește cele mai bune articole din partea autorilor.

Comentarii. Intră în dezbatere
  • Sunt atat de mult de acord cu toate gandurile scrise aici! Nascuta in '88, astmatica de la 8 ani, nu am avut o zi de invoire medicala la sport. Si mi-a prins bine. La fel ne bateam cu bulgari, stateam uzi la scoala, in banca. Nu raceam atata. Acum, fiind si eu mama, se mira parinti si bunici in jurul nostru, cand ne lasam gemenii de aproape 4 ani sa se joace in balti, in noroi, sa alerge, sa se juleasca. Asa rau am uitat cat de minunate erau jocurile copilariei, cu julituri sau fara, cu pufuleti cazuti pe jos, cu alergat si baut apa rece vara, cu inghetata mancata pe fuga ca se topea? Ador articolul! Il voi share-ui cu drag!
    • Like 0


Îți recomandăm

RetuRO

Sunt pline rețelele sociale cu postări ale oamenilor care descriu că simt furie, frustrare, neputință, când văd deșeuri în Lacul Roșu sau lacul cu nuferi din Ipoteștii lui Eminescu, în stațiuni montane sau pe litoral. Le vedem peste tot - pe stradă, pe marginea drumurilor naționale, în tren, din tren, pe lângă calea ferată, în grădinile blocurilor, în gropile de gunoi de la marginea satelor, pe albiile pârâurilor și râurilor, în păduri.

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Ana Maria Bălan

În facultate, am avut o colegă mai mare pe care mereu am admirat-o: super deșteaptă, implicată, genul de persoană pe care ai dori-o în echipa ta de medici. Am revăzut-o în primul ei an de rezidențiat: epuizată, dezumanizată, cinică. (Foto: Ana Maria Bălan/ Facebook)

Citește mai mult

articol audio
play icon mic icon Elevă de liceu la examen

Dar dacă sărăcirea noastră este ceva ce am putea accepta, atentatul asupra valorilor și moralei ar trebui să fie acea limită pe care să nu o acceptăm. (Foto: Octav Ganea/ Inquam Photos)

Citește mai mult